CINE VREA SĂ VADĂ LUMINA...

CINE VREA SĂ VADĂ LUMINA...

" Cine vrea să vadă lumina
Să-şi păzească inima
De ispitele trupeşti şi necurăţii
De jurăminte, mânie şi tulburare
De plăceri şi de ranchiună,
fără să judece pe nimeni.
Gândul şi sufletul
nespurcat de întinăciunea trupului
să fie blând, smerit şi liniştit,
vesel şi fiu al păcii,
cumpătat la mâncare şi băutură
şi stăruitor în rugăciune.
În tot să aibă ca început şi sfârşit
floarea tuturor virtuţilor, dragostea."

( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum i-e rădăcinii însetate
a ierbii rătăcită în pustiu
cu frunzele uscate şi crăpate.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
cum orbului i-e sete de lumină;
bătrânului lepros, de trupul său
şi sfântului, să n-aibă nici o vină.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca dorul unui osândit la moarte
ce tânăr zace prins în lanţul greu
al plânsului din ultima lui noapte.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca fiului risipitor, de pâine;
ca muribundului, de tot ce-i viu:
parcă e foamea-ntregii lumi în mine.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
în orice gând şi orice respirare;
spre El tânjeşte inima mereu
cu orice bucurie şi-ntristare.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum întregii Firi, de mântuire;
precum lui Dumnezeu, de Dumnezeu;
precum copilăriei, de iubire.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu,
dor dureros, mistuitor, ascuns...
Un dor ce-L face om pe Dumnezeu,
când inima Îl strigă pe Iisus!


Mi-e dor...Dar nu mi-e dor de-ajuns!
Zilnic îl sting cu pofte şi păcate...
Dar, iar l-aprinde dulcele Iisus
când Se pogoară după mine-n moarte...


Căci doru-acesta-i chiar durerea Vieţii
rănită-n mine de păcatul meu...
Ea-şi poartă Crucea-n inima tristeţii
ca să îmi fie mie dor de Dumnezeu...


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu...

Care-i temelia pusa

Care-i temelia pusa

Care-i temelia pusa
In credinta lui Iisus,
Oare averea cu sarg stransa
Oare rangul cel de sus?
Prima piatra-i saracia
Intru care a trait
Iar a doua-i fecioria
Pana ce a adormit,
Iar a treia-i predicarea
Si cu ruga la un loc.
Lumii dand tot vindecarea.
Iar la urma a fost zidirea
In suprema suferinta,
Ca s-aduca bucuria
Celor cu dreapta credinta.
Toate aceste pietre scumpe
De le ai la temelie,
Harul Domnului te umple
De comori si bucurie.

de Parintele Ilarion Argatu

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI (SCHIMNICUL) CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI (SCHIMNICUL) CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

O, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre.


Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon …


Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase …


Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare.


Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, desarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere– tămăduieşte-ne, o, Milostive!


Tot trupul nostru este bolnav:


Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare.


Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu.


Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne.


Ne doare totul în noi.


În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui.


În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.


Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorul cel mult iubitor şi sluga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea Harului tău şi vom lăuda Preasfânta Treime: pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.

Dumnezeu te iubeste !

Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat, sensibil, dulce.Invita si nu forteaza.

Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu ii apartine, nimic nu este al lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...

Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Iertam pentru viitor, nu pentru trcut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul se coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire.Orice ai fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.Si te iert.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti!Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.

Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.(Ieromonah Hrisostom Filipescu)

Socul studentului ateu

In urma cu cativa ani s-a apropiat de mine un tanar student.Cu multa sovaiala, dar si cu tensiune launtrica a unui cautator de pretentii, mi-a declarat ca este ateu, care insa si-ar dori sa creada, dar nu putea.De ani de zile se straduia si cauta, dar fara nici un rezultat.A discutat cu profesori si oameni eruditi, dar nu i-a fost satisfacuta setea lui dupa ceva serios.A auzit despre mine si a hotarat sa-si imparta cu mine nevoia lui existentiala.Mi-a cerut o dovada stiintifica a existentei lui Dumnezeu.

- Stii integrale sau ecuatii diferentiale? l-am intrebat.

- Din nefericire,nu.Sunt un adept al filosofiei.

- Pacat ! Deoarece stiam o astfel de dovada, i-am spus eu in gluma.

S-a simtit incurcat si a tacut.

- Asculta, ii spun.Iarta-ma ca te-am necajit putin, dar Dumnezeu nu este nici ecuatie, nici dovada matematica.Daca ar fi fost asa ceva, atunci toti cei eruditi ar fi crezut in El.Sa stii ca altfel Se cunoaste Dumnezeu.Ai mers vreodata la Sfantul Munte ? Ai intalnit vreodata vreun pustnic ?

- Nu, parinte.Dar ma gandesc sa merg...am auzit atat de multe.Daca imi spuneti, pot sa merg maine.Cunoasteti acolo vreun om erudit, pe care as putea sa-l intalnesc ?

- Ce preferi? Un erudit care sa te ameteasca sau un Sfant care te poata trezi ?

- Prefer un erudit, caci de Sfinti ma tem.

- Credinta este o chestiune a inimii.Ia incearca cu un Sfant.Cum te numesti ?

- Gavriil, imi raspunse el.

L-am trimis la un pustnic (este vorba de insusi Cuviosul Paisie Aghioritul).I-am descris cum sa ajunga acolo si i-am dat indicatiile necesare.Am facut si un plan.

- Vei merge si vei intreba acelasi lucru."Sunt ateu, ii vei spune, si vreau sa cred.Vreau o dovada a existentei lui Dumnezeu".

- Ma tem...mi-e rusine.

- De ce te rusinezi si te temi de un Sfant si nu te rusinezi si nu te temi de mine ? l-am intrebat.Mergi pur si simplu si ceri acelasi lucru.

Peste cateva zile a mers si l-a gasit pe pustnic discutand cu un tanar in curtea sa.De partea cealalta asteptau alti patru, asezati pe niste buturugi.Printre ei si-a gasit si Gavriil un loc.Nu au trecut mai mult de zece minute si convorbirea cu acel Staret a luat sfarsit.

- Ce faceti, mai copii ? a intrebat Staretul.Ati luat un lukum ? Ati baut apa ?

- Multumim, Gheronda, au raspuns aceia cu o politete lumeasca.

- Hai, vino aici ! i-a spus adresandu-se lui Gavriil.Voi aduce eu apa, ia tu cutia cu lukumi si vino mai aproape sa-ti spun o taina: Este bine sa fie cineva ateu, dar sa aiba nume de inger si sa fie ateu ?! Aceasta este prima data cand aud asa ceva...

Putin a lipsit ca prietenul meu sa faca o comotie cerebrala din pricina socului pe care l-a avut.De unde stia numele lui ?Cine ii descoperise problema lui? Si in sfarsit, ce voia sa spuna Staretul ?

"La intrebarea aceasta am simtit imediat o rasuflare, ca o adiere...Iar inima mi s-a umplut de credinta.Lumea mea launtrica incepea sa invieze.Nedumeririle se dezlegau fara vreun efort intelectual, fara vreo discutie, fara vreun raspuns limpede.S-au surpat in launtrul meu toate intrebarile : daca...de ce?, nu cumva ? si a ramas doar cum? si ce? de atunci in colo.

Tot ce mi-a dat cugetarea eruditilor mi-a daruit aluzia politicoasa a unui Sfant, care facuse doar patru clase.Sfintii au mult discernamant.Iti fac operatia fara anestezie si totusi nu te doare.Iti fac transplant fara sa te taie.Te urca pe culmi inaccesibile, fara criteriile logicii lumesti.Iti sadesc credinta in inima, fara sa-ti oboseasca mintea.

(Mitropolitul Nicolae de Mesogheia si Lavreotikis)

Suferinţă, credinţă, biruinţă

Suferinţă, credinţă, biruinţă

„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este.
În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa.
 Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.


1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.


2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.


3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului.
Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când din­tr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor.
O, ce minunată este suferinţa şi roadele ei în viaţa creştinească! Astronomii spun că dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu noaptea n-am cunoaşte cerul; n-am cunoaşte cerul înstelat, n-am cunoaşte cea mai minunată oglindă a puterii lui Dumnezeu: Universul cu luminile şi cu minunile lui.


Dacă n-ar fi fost noaptea, n-am cunoaşte deplin puterea şi mărirea lui Dumnezeu. Aşa şi în lumea cea sufletească: dacă n-ar fi noaptea suferinţelor, n-am cunoaşte deplin puterea şi darul lui Dumnezeu, n-am cunoaşte deplin încrederea şi alipirea noastră de Dumnezeu. „Ne lăudăm în suferinţe – zice Ap. Pavel – pentru că suferinţa lucrează răbdare, iar răbdarea biruinţă” (Rom. 5, 3-4 şi Iacob 2, 12). Suferinţa ne ţine strâns legaţi de Dumnezeu, ne apropie mereu de Dumnezeu, ne ajută să-L aflăm cu adevărat pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului nostru. În acest înţeles cere Mântuitorul să ne purtăm zi de zi crucea suferinţelor.
Eu nu mă ruşinez să spun că L-am aflat cu adevărat pe Mântuitorul numai după ce El a pus pe umerii vieţii mele o cruce grea de suferinţă. Eu nu mă ruşinez să spun că mă rog şi azi Domnului să lase această cruce pe umerii mei ca nu cumva, uşurându-mă de apăsul ei, să pierd iarăşi calea mântuirii.


4. A patra este suferinţa şi prigoana pentru Mântuitorul şi Evanghelia lui Iisus. Mântuitorul a spus apriat că toţi cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necaz veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M‑au prigoni şi pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 25). Ap. Pavel a spus şi mai apriat acest lucru în cuvintele: „Şi toţi care voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. „Căci vouă vi s-a dat harul – zice Ap. Pavel – nu numai să credeţi în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1, 29).


E lucru dovedit că, îndată ce se apucă cineva să trăiască o viaţă după Evanghelie, încep după el hulele, batjocurile şi fel de fel de necazuri. Oare de ce?
Întâia dată pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are „linişte”. Diavolul doarme liniştit ştiindu-l câştigat de partea sa. Dar, îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate rezervele şi meşteşugirile lui să nu-şi piar­dă „credinciosul''.
Adică, vedeţi, până când omul a băut şi a duhănit în rând cu oamenii, a avut linişte, dar, odată ce s-a lăsat de aceste rele, a pierdut „liniştea”.
Cel ce se hotărăşte la o viaţă nouă va avea mult de suferit din partea celor păcătoşi. De ce? Pentru că viaţa celui credincios este ca o oglindă curată în care necredinciosul îşi vede păcatele sale şi murdăria sa.


De aceea, cei necredincioşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi.
Însă noi să nu ne speriem de nici o suferinţă şi de nici o prigoană. Să ne gândim că suferinţele şi prigoanele vin tocmai pentru curăţirea şi întărirea credinţei noastre. Un creştin adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere. Mântuitorul nu vă lasă singuri în vreme de suferinţă.
 Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţă şi prigoană. În acest înţeles zice Ap. Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare… În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos” (II Cor. 12, 9-10).


Suferinţa pentru Hristos dă celor credin­cioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească. Această bucurie o aveau şi o simţeau creştinii cei dintâi, despre care într-un loc zice Scriptura că după o bătaie de nuiele „au plecat, bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Iisus Hristos” (Fapte 5, 40-41). Dar, pe lângă această mulţumire sufletească, suferinţele ajută şi la răspândirea Evangheliei lui Hristos. Puterea de răbdare şi de suferinţă a unui creştin adevărat este o predică, este doar cea mai grăitoare predică despre puterea Evangheliei. Evanghelia s-a răspândit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi de suferinţă pe care le-au ştiut arăta creştinii cei dintâi.

Preot Iosif Trifa, din «Examenul lui Iov»

Faţa lui Hristos

Faţa lui Hristos

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise:
– Pe cine ai avut ca model? Nu am văzut niciodată, croiţi în piatră dură, ochi atât de blânzi şi faţă atât de senină. Adu-l pe omul acesta să-L cunosc şi poate că am să cred.
– Iată-mă, zise timid şi ruşinat creştinul. Eu sunt.
Faţa sculptorului era atât de slăbită, că numai pielea se întindea pe pomeţii obrajilor lui. Era numai praf de piatră pe barbă şi în păr şi pe hainele lui sărăcăcioase, privirea i se împăienjenea de oboseală şi de încordare. Numai ochii îi străluceau de febra creaţiei şi de nădejdea că-L va face cunoscut pe Hristosul lui unui om atât de mare.
– Tu? Nu semeni deloc cu Hristos!
– Uitaţi-vă mai bine, zise el. Nu la chipul meu văzut, ci la inima mea. Hristos e acolo, aşa cum Îl vedeţi aici sculptat. El este lumina mea, El este bucuria mea, El este fericirea mea. El este prezent în inima mea. Şi inima mea este frumoasă ca Hristos Care locuieşte în ea.
Abia atunci descoperi marele învăţat pacea imensă din ochii înrouraţi ai sculptorului, în care i se oglindea inima întreagă, cu toată încărcătura ei divină. Îşi întoarse repede privirea spre ochii statuii şi uimit descoperi aceeaşi pace.
Obosit, sculptorul care stătea sprijinit pe un colţ de pat, fără să vrea, adormi. Nu se trezi toată ziua. Apoi nici noaptea. Abia pe la amiaza celei de-a doua zi, foamea îl trezise.
Ruşinat că se purtase necuviincios în casa marelui învăţat, creştinul se ridică şi vru să plece. În cameră nu părea a fi nimeni. Dar când ajunse la uşă, în colţul celălalt al încăperii, omul de ştiinţă era îngenuncheat în faţa statuii, cu mâinile lui îmbrăţişând mâinile întinse ale lui Hristos şi cu capul alipit de faţa aplecată a Mântuitorului. Ochii lui erau plini de lacrimi şi o bucurie imensă strălucea în ei.
– Da! În Hristosul acesta cred puternic. Mulţumesc că mi L-ai descoperit. Eu până azi n-am cunoscut pacea. Pe Hristosul păcii vreau să-L am şi eu în inimă. Vreau ca şi inima mea să fie frumoasă ca faţa lui Hristos.


O, ce mult mi-aş dori să pot spune şi eu ca acel sculptor credincios: „Iată, inima mea seamănă cu faţa lui Hristos“.
Doamne, ajută nedesăvârşirii mele!