Când unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva sa
recunoasca un barbat sfânt si despre cum sau facând ce anume îl va gasi
si, dupa ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie sa fie fata de el.
[…]De aceea avem nevoie de multa râvna si purtare de grija,
de multa luare-aminte, de multa priveghere si multe rugaciuni ca sa nu
cadem în nici o ratacire, minciuna, apostol mincinos sau proroc
mincinos, în cazul în care nu vom dobândi un calauzitor adevarat si
iubitor de Dumnezeu si care sa aiba pe Hristos în el si sa cunoasca
cuprinzator propovaduirea Apostolilor, canoanele si poruncile lor si
dogmele Sfintilor Parinti, sau, ca sa spun mai bine, care sa cunoasca
voile si tainele Stapânului si Învatatorului Apostolilor, Hristos. Un
asemenea învatator trebuie sa cautam si sa gasim, care mai întâi sa le
fi auzit si învatat cu cuvântul, iar mai apoi sa fi fost învatat si în
chip tainic si în adevar de însusi Duhul Mângâietorul prin faptuire si
experienta, ca sa se învredniceasca si el sa auda de la Hristos Însusi
Care i-a învatat pe Apostoli: „Taina Mea e pentru Mine si pentru cei ai
Mei" si: „Voua vi s-a dat sa cunoasteti tainele împaratiei cerurilor"
[Mt 13, 11]. Caci daca vom cauta, vom gasi negresit, pentru ca Dumnezeu
nu e nedrept, nici nu se bucura de pierzania oamenilor, ci precum este
scris: „Asa a iubit Dumnezeu lumea ca pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat,
ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" [In 3,
16]. Deci, daca L-a dat mortii pe Fiul Sau Unul-Nascut ca sa ne mântuim
prin El, cum e cu putinta oare atunci când Îl rugam sa ne trimita sau,
ca sa spun mai bine, sa ne arate un rob al Lui sfânt si adevarat ca sa
ne calauzeasca spre mântuire si sa ne învete caile Lui; cum e cu
putinta, zic, sa ascunda un asemenea om de noi si sa ne lipseasca de un
calauzitor? Nu, nu! Nu e cu putinta. Iar acest lucru trebuie sa-l credem
din ceea ce s-a facut cu sutasul Corneliu care, desi era pagân, dar
temator de Dumnezeu cu toata casa lui, pentru ca facea multe milostenii
poporului si chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al noualea al
zilei i s-a aratat în chip vadit îngerul lui Dumnezeu care a venit la el
si i-a spus: „Rugaciunile tale si milosteniile tale s-au suit spre
pomenire înaintea lui Dumnezeu. Si acum trimite barbati la Ioppe si
cheama sa vina un oarecare Simon care se numeste Petru. El este gazduit
la un oarecare Simon, tabacar, a carui casa e lânga mare" [Fapte 10,
4-6]. Vezi ca bine am spus ca avem nevoie de multa râvna si purtare de
grija ca sa gasim un adevarat ucenic al lui Hristos? Si gândeste-te ce
spune Scriptura: „Iar Corneliu era barbat cucernic si temator de
Dumnezeu cu toata casa lui" [Fapte 10, 2], fiindca nu numai pe sine
însusi, ci si pe toti casnicii lui i-a învatat sa se teama de Dumnezeu.
Si e lucru frumos si laudabil înaintea lui Dumnezeu ca sa ne îngrijim nu
numai de folosul nostru, ci si de toti cei ce sunt împreuna cu noi.
Lucru pe care acel sutas îl facea si înainte de a fi fost învatat de
Apostoli, si poruncile Apostolilor care hotarasc ca „nimeni sa nu caute
ale sale, ci fiecare ale altuia" [1 Co 10, 24] le împlinea si facea
multe milostenii si chema pe Dumnezeu ziua si noaptea; si înainte de a
crede în Dumnezeu savârsea în chip vadit porunca Stapânului nostru
Dumnezeu Care hotaraste: „Privegheati si va rugati ca sa nu intrati în
ispita" [Mt 26, 41] si: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla;
bateti si vi se va deschide" [Mt 7, 7]. Ai vazut necredinciosul, pagânul
care n-a auzit cândva cuvântul lui Dumnezeu si facea poruncile
Evangheliei cu râvna înainte de a fi fost învatat de altul? Cerea cu
evlavie si primea; cauta cu milostenie si afla; batea cu postul si
rugaciunea si i s-a deschis. A trimis, spune [Scriptura], la Ioppe dupa
Simon cel numit si Petru — o, dar minunat! o, binefacere uimitoare! —,
care era gazduit de un oarecare Petru tabacarul, a carui casa era lânga
mare. Vezi ca îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar si numele
celui ce-l primea si locul unde era gazduit? Iar îngerul a facut acest
lucru, ca sa nu se însele Corneliu si sa cheme pe altcineva în locul lui
Petru si sa dea peste un lup în loc de un pastor.
Daca vrei si tu sa primesti pe adevaratul, credinciosul si
alesul ucenic al lui Hristos, du si tu o asemenea viata, fa si tu fapte
asemanatoare, cazi si cheama si tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie,
post si rugaciune si vei deschide ochii sufletului tau sa vezi un
asemenea om si tu, asa cum l-a vazut Corneliu pe înger. Imita-l pe el,
cel necredincios, si tu cel ce spui ca esti credincios; pe el, pagânul
si neînvatatul si tu cel ce te numesti crestin din pruncie, cel ce spui
ca ai fost hranit cu învataturile Apostolilor si te înalti cu cugetul
ascultând flecarelile celor mai neînvatati. Imita pe sutasul tu, care-ti
conduci numai casa ta si în tot felul si purtarea de grija te
îndreptezi pe tine însuti si pe cei ce sunt sub puterea ta. Daca
dispretuiesti lucrurile ce se gasesc în puterea ta si în vointa ta,
precum si poruncile lui Dumnezeu pe care le cunosti, nu le faci, ci esti
nepasator fata de ele si nu te îndrepti nici pe tine însuti, nici pe
cei pe care-i ai în stapânirea ta, spune-mi cum vrei atunci sa-ti arate
Dumnezeu un învatator care sa te învete cele mai desavârsite si mai
înalte? Si daca Dumnezeu nu ti-l arata, cum e cu putinta sa-l gasesti si
sa-l recunosti? Sau cum îl vei primi fara sovaiala ca sfânt? Sau cum
vei primi de la Dumnezeu plata de sfânt si drept? Nu! Nu! Nu va avea loc
aceasta. De aceea, celor ce erau râvnitori si purtau de grija de
mântuirea lor si începeau de la ei însisi cele ce privesc mântuirea,
celor care, pe cât le era cu putinta, cautau pe Dumnezeu si lucrau
binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit si atunci si le descopera si
acum apostoli, proroci, drepti si sfinti, li i-a facut cunoscuti iar ei
i-au primit, i-au cinstit ca pe niste învatatori ai evlaviei, ca pe
niste mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au pazit si cuvintele lor ca
pe niste legi dumnezeiesti si au primit si ei plata pe care le-a dat-o
acelora, si chiar si acum, daca se gasesc unii ca aceia, vor primi plata
ca si aceia. Dar pe cei ce dispretuiesc pe ceilalti si se socotesc pe
ei însisi întelepti si se afla în negrija si nepasare si nu cheama pe
Dumnezeu ca sutasul Corneliu si cei asemenea lui, cu toata râvna, cu
milostenie, cu post si cu rugaciune, mai ales acum când aproape toti
suntem învatati din copilarie de catre proroci, si apostoli voia lui
Dumnezeu si cele de folos noua, pe unii ca acestia, spun, Dumnezeu îi
lasa sa se gaseasca în ratacirile în care au cazut ei singuri, care,
întunecati fiind de întunericul patimilor, poftelor, si voilor lor si
umblând întru ele ca într-o noapte adânca, îsi gasesc si asemenea
învatatori. Si pe drept cuvânt, caci stapânitorul întunericului are
întotdeauna si slujitorii si ucenicii lui care umbla în întuneric, pe
care unii ca aceia îi gasesc si-i primesc cu bucurie ca pe unii de un
gând cu ei si sunt învatati de acestia aceleasi lucruri pe care si le-au
ales mai înainte si au preferat sa le faca ei însisi spre pierzania
lor. Caci cine nu stie ca dintru început diavolul a ridicat împotriva
prorocilor proroci mincinosi, împotriva apostolilor apostoli mincinosi,
împotriva învatatorilor sfinti sfinti mincinosi si învatatori mincinosi,
si se lupta în diverse moduri sa-i însele pe cei nepasatori cu cuvinte
mincinoase si sa-i arunce în prapastia pierzaniei? Pe acestia i-a
descoperit Apostolul zicând: „Va rog, fratilor, sa va paziti de cei ce
fac dezbinari si scandaluri împotriva învataturii pe care ati primit-o
si departati-va de la ei. Caci unii ca acestia nu slujesc Domnului
nostru Iisus Hristos, ci pântecului lor, si prin vorbele lor frumoase si
magulitoare însala inimile celui fara de rautate" [Rom 16, 17-18]. Deci
cei ce vor sa fuga de unii ca acestia cum sfatuieste Apostolul, trebuie
sa se separe de faptele întunericului, caci întrucât vor sa fie robi
acestora si sa umble în întuneric, nu pot sa fuga de asemenea
învatatori, nici sa vina la lumina adevaratilor învatatori.
Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind
dumnezeiasca Scriptura care spune: „Vai celor întelepti pentru ei însisi
si stiutori înaintea lor" [Is 5, 21], ia seama cu frica si cutremur la
cele spuse. Caci cuvântul acesta este despre mântuirea sufleteasca, si
daca vrei sa-ti agonisesti un barbat duhovnicesc si sfânt si un
învatator adevarat, nu socoti ca ai putea sa-l recunosti tu însuti dupa
stiinta ta, fiindca acest lucru e cu neputinta, daca nu te lupti înainte
de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu
post, cu rugaciune si cu cerere necontenita, ca Dumnezeu sa-ti fie
împreuna-lucrator si Ajutor spre aceasta. Si daca te-ai învrednicit sa-l
gasesti cu ajutorul si harul lui Dumnezeu, atunci arata-i cea mai mare
purtare de grija si râvna, multa smerenie, multa evlavie, cinste
covârsitoare, credinta curata si nesovaielnica. De ce? Ca sa nu-ti
câstigi osânda si pedeapsa în loc de rasplata, fiindca despre unii ca
acestia a spus Mântuitorul nostru si Dumnezeu: „Cine va primeste pe voi
pe Mine Ma primeste, si cine va nesocoteste pe Mine Ma nesocoteste" [Mt
10, 40; Lc 10, 16]. Se cade, asadar, fratilor, sa-i primim pe unii ca
acestia ca pe Hristos Însusi, pentru ca toate cele facute lor se
raporteaza la Însusi Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, iar El si le
împropriaza si le socoteste ca si cum le-ar patimi El Însusi; precum,
iarasi, cele ce se fac învatatorilor mincinosi se raporteaza la
antihrist, si cei care-i primesc, îl primesc pe acesta si pe însusi
diavolul. Si sa nu pretexteze unii ca nu-i cunoaste zicând: „De unde as
putea sa-i cunosc pe unii ca acestia? Si eu sunt om si nimeni nu
cunoaste gândurile altui om decât duhul care locuieste în el." Nimeni sa
nu ia acest cuvânt drept un pretext întemeiat. Caci daca ar fi cu
neputinta sa fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: „Feriti-va de
proroci mincinosi", adica de învatatori mincinosi „care vin la voi în
blana de oaie, dar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor îi
veti cunoaste!" [Mt 7, 15-16]. Deci, daca Stapânul Hristos spune
adevarul, cum si spune, ne este cu putinta sa-i recunoastem dupa cele ce
le fac si le spun. Sa spunem mai întâi care sunt roadele adevarului,
ale Duhului Sfânt, iar apoi ni se vor arata si roadele celui potrivnic
si rau, si din aceste roade veti cunoaste foarte bine cum sunt vaditi
cei adevarati, drepti si sfinti si aceia care nu sunt asa si fatarnici;
si eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mântuitorului si ale
Sfintilor Lui Apostoli cu care voi încerca sa încredintez si iubirea
voastra. Asculta deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: „Fericiti
cei saraci cu duhul. Fericiti cei ce plâng. Fericiti cei blânzi" [Mt 5,
3-5]. Si iarasi: „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va
urasc pe voi, rugati-va pentru cei ce va vatama si prigonesc" [Mt 5,
44]. „Cuvânt desert sa nu iasa din gura voastra. Amin, zic voua, pentru
orice cuvânt desert oamenii vor da socoteala în ziua judecatii" [Mt 12,
36]. Si iarasi: „Daca nu va întoarceti si va faceti ca niste prunci, nu
veti intra în împaratia cerurilor" [Mt 18, 3]. Si în alta parte spune:
„În aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea
iubire unii fata de altii" [In 13, 35]. Si iarasi: „Cum puteti crede,
când primiti slava de la oameni, si slava de la Stapânul Dumnezeu n-o
cautati?" [In 5, 44]. Caci „oricine se înalta pe sine însusi va fi
smerit, si cine se smereste pe sine însusi va fi înaltat" [Mt 23, 12].
Si nu spune ca va fi înaltat în slava lumeasca, ci se subîntelege ca va
fi înaltat tainic întru schimbare duhovniceasca. Acestea Domnul si
Stapânul nostru Hristos le striga în chip vadit în fiecare zi. Asculta-l
însa si pe Apostolul Pavel care spune: „Roada Duhului este iubirea,
bucuria, pacea, marinimia, bunatatea, facerea de bine, credinta,
blândetea, înfrânarea, curatia" [Ga 5, 22-23]; si iarasi: „Iubirea nu
pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu
cauta ale sale, [...] toate le sufera, toate le rabda; iubirea nu cade
niciodata" [1 Co 13, 4-5,7].
Asculta-l si pe Ioan Teologul care spune: „Copilasilor, nu
iubiti lumea nici cele din lume" [1 In 2, 15]. Caci iubirea lumii e
vrajmasa fata de Dumnezeu. Astfel încât, fratii mei, cine iubeste lumea
se face vrajmas lui Dumnezeu [Iac 4, 4]. Cine uraste pe fratele sau este
ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni n-are parte de
Împaratia Domnului nostru si Dumnezeu [1 In 3, 15; cf. I Co 6, 9-10]. În
aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu si copiii diavolului, dupa
iubire si dupa ura [cf. 1 In 3, 10]. Caci cine iubeste pe Dumnezeu
iubeste si pe cei facuti de El, adica pe fratii sai. Iar cine uraste pe
vreunul din fratii sai, acestea e nascut din diavolul, si iubirea lui
Dumnezeu nu este în el [1 In 3, 8; 4, 20-21]. Deci cei ce au
discernamânt, stiu în acest mod cine sunt fiii lui Dumnezeu si cine sunt
fiii diavolului. Iar roadele Preasfântului si bunului Duh sunt cele pe
care le-am spus mai sus. Se cade, asadar, sa vadim si roadele duhului
celui rau, ca sa le recunoasteti si sa distingeti, cum spuneam, lumina
de întuneric, dulcele de amar si binele de rau. Luati aminte deci la
Stapânul si Dumnezeul nostru iarasi Care zice: „Nu poate pomul bun sa
faca roade rele, nici pomul rau sa faca roade bune" [Mt 7, 17]; si
iarasi: „Omul bun din comoara lui buna scoate afara cele bune, pe când
omul rau din comoara lui cea rea scoate afara cele rele" [Mt 12, 35]; si
iarasi: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici si va
învata asa pe oameni, foarte mic se va chema în împaratia cerurilor" [Mt
5, 19]; si ce spune, iarasi, despre carturari si farisei? „Leaga
sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar
ei nu vor sa le miste nici macar cu degetul. Toate faptele lor le fac
ca sa fie priviti de oameni, caci îsi latesc filacteriile si maresc
ciucurii de la poalele vesmintelor si le place sa stea în capul mesei la
ospete si în bancile dintâi în sinagogi si sa li se plece lumea în
piete si sa fie numiti de oameni: Rabi!" [Mt 23, 4-7]. Asadar, când vezi
pe cineva care face ceva din toate acestea si cauta cu truda slava
omeneasca, si calca poruncile lui Dumnezeu ca sa placa oamenilor, sa
stii ca e un ratacit si nu spune adevarul. Fiindca zice Apostolul: „Câta
vreme între voi este pizma si cearta si dezbinari, nu sunteti oare
trupesti?" [1 Co 3, 3]. „Iar omul trupesc si sufletesc nu cuprinde, nu
primeste cele ale Duhului, caci pentru el sunt nebunie" [1 Co 2, 14].
Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vadit ca n-are în el nici pe
Duhul; si cine n-are în el Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos,
precum întareste Pavel zicând: „Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos
acela nu este al Lui" [Rom 8, 9].
Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos si care sunt ai lui
antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur ca aceia care sunt atenti îi
recunosc usor si pe cei buni si pe cei rai; fiindca cei ce nu sunt
atenti nu-i recunosc nu numai pe ceilalti oameni, dar nu se recunosc
nici macar pe ei însisi. Pentru ca atunci când cineva are griji si
împrastieri, ca si cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, si-si petrece
zi si noapte numai în lucrurile lumesti si nascoceste feluri cum sa
câstige, sa-si faca case frumoase, îsi strânge multime de dobitoace,
animale si sclavi si-si agoniseste vase, haine si covoare scumpe, si-si
face orice alt capriciu si desfatare trupeasca, unul ca acesta —
spune-mi! — se recunoaste pe sine însusi? Nu. Nu se recunoaste, desigur,
nici pe sine însusi, nici cele facute de el. Se cunoaste pe sine numai
ca e acelasi, dar prin cele ce face arata ca nu se cunoaste pe sine
însusi si starea lui, nici nu stie ce face. Caci vietuieste ca si cum ar
fi nemuritor, si cu gura spune ca azi suntem iar mâine nu mai suntem,
dar prin lucrurile pe care le face pregateste cele pentru al caror
sfârsit bun e nevoie de multi ani. Marturiseste ca lucrurile lumii sunt
nimic si trecatoare, dar se sfadeste si lupta cu fratele sau pentru ele.
Spune cu întelepciune: „Sunt pulbere si cenusa", si se gateste cu
podoabe si prin aceasta arata ca e mai presus decât ceilalti oameni.
Asculta dumnezeiestile Scripturi care spun: „Vai!" celor ce traiesc în
desfatari tolaniti pe cuverturi delicate [Am 6, 4] si depune orice
straduinta ca sa-si faca patul din camera sa mai stralucitor,
cuverturile lui mai delicate si masa lui mai bogata si gatita, iar acest
lucru îl arata nu numai mirenilor asemenea lui, dar si monahilor care
vin pe la el, care nu numai nu admira aceste lucruri, dar se si
întristeaza pentru cei ce le au si-i plâng pentru nestiinta lor. Caci
pentru cele de care s-ar cadea sa se rusineze când atâtia frati sau, mai
bine zis, Hristos, flamânzesc, ei se lauda si se trufesc socotindu-le
podoaba si nu simt ca prin cele ce fac dau marturie despre ei însisi ca
sunt lacomi, nedrepti cu saracii si nemilostivi. Asadar, — spune-mi! —
unul ca acesta cum se va cunoaste pe sine însusi? În ce stare se gaseste
si caror patimi e înrobit? Cu adevarat nu se cunoaste pe sine însusi,
chiar daca i se pare ca se cunoaste. Iar cel care nu se cunoaste pe sine
însusi si starea lui, cum va putea sa-l cunoasca pe altul si patimile
altuia? Cum poate orbul sa-l distinga pe altul si sa recunoasca daca e
orb sau vede? Nu, nu e cu putinta. Deci, precum spuneam, copilul si
fratele meu, daca n-ajunge cineva sa se cunoasca mai întâi pe sine
însusi si neputinta lui prin milostenie, prin post, prin priveghere si
rugaciune necontenita, acela nu poate sa cunoasca nici ca fara un
parinte duhovnicesc, o calauza si un învatator, e cu neputinta ca omul
sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu si sa vietuiasca virtuos si sa nu fie
prins de cursele diavolului. Si cel care nu stie aceasta, e de presupus
ca acesta n-are nevoie de învatatura, sfat, povatuire sau ajutor de la
altii, si e plin de mândrie, fara ca macar sa simta ca nu stie nimic, si
se gaseste în adâncul nestiintei sau, mai bine zis, al pierzaniei, si
nu poate întelege nici macar ca se afla împreuna cu cei pierduti.
Fiindca aceasta nestiinta e ca o albeata pe ochii spirituali ai
sufletului si nu ne lasa sa privim limpede, ca sa iubim lumea si
lucrurile lumii. Caci pe cât se departeaza mintea noastra de amintirea
lui Dumnezeu, de moarte si de judecata viitoare, si nu socoteste cele
bune ce sunt pastrate pentru drepti, nici chinurile focului vesnic,
întunericului, scrâsnirii dintilor, pe care le vor primi pacatosii
carele cufunda cu totul în griji si în închipuirile lumii, adica în
bogatie, slava si desfatare si în toate celelalte lucruri lumesti pe
care oamenii le socotesc slavite si stralucite, pe cât — zic — se preda
mintea noastra acestora, pe atât se învârtoseaza mai mult si încetul cu
încetul se tulbura si întuneca si întreaga minte ajunge ca acoperita de
un val, iar atunci vin nestiinta desavârsita si uitarea poruncilor lui
Dumnezeu. De aceea, când David a pacatuit si a patit acelasi lucru, a
chemat pe Dumnezeu si a zis: „Descopera ochii mei si voi întelege
minunile din Legea Ta" [Ps 118, 18]. Ai vazut ca ochii îi erau
acoperiti? Ai vazut ca a strigat lui Dumnezeu sa i-i descopere? Acelasi
lucru fa-l si tu, copilul meu si Dumnezeu nu va trece cu vederea
chemarea pe care o faci din tot sufletul.
Daca vei asculta si-ti vei deschide ochii sufletului, atunci
oriunde ai privi, mai întâi te vei cunoaste pe tine însuti si starea
ta, apoi si toate cele pe care ti le-am spus mai sus si-i vei socoti din
toata inima ta drept sfinti si mai presus decât tine nu numai pe cei
evlaviosi si virtuosi, dar si pe orice om, mic si mare, drept si
pacatos, ba chiar si pe cei ce pacatuiesc în chip vadit. Si acest lucru
îti va fi semn vadit atât pentru tine, cât si pentru oricare altul, ca
ai primit iertarea pacatelor tale, când vei ajunge la aceste masuri si
la aceasta stare buna; fiindca sfânta smerenie care se gaseste în aceste
masuri si în cel care a ajuns la ele, îi daruieste mai întâi harisma de
a gândi ca nu e nimeni dintre toti oamenii mai pacatos decât el sau mai
josnic si de nimic decât el, si de a se socoti pe sine însusi pacatos
cu toata simtirea sufletului sau si cu toata certitudinea, si ca el
singur va pieri si va fi predat osândei [iadului]. Deci, dragul meu
copil si frate, lupta sa dobândesti aceasta smerenie si nu spune „acest
lucru e cu neputinta pentru mine"; nici, iarasi, „acest lucru e potrivit
monahilor si nu celor ce se gasesc în lume"; fiindca Hristos a dat
poruncile Lui comune tuturor si nu le-a poruncit separat pe unele
monahilor iar pe altele mirenilor. Si acestea le-au realizat si
stramosii dinainte de Legea lui Moise si cei de dupa ea. Asculta-l pe
Iov care spune: „Sunt pamânt si cenusa" [Iov 30, 19; Fc 18, 27], si pe
David care zice: „Iar eu vierme sunt si nu om" [Ps 21, 7]. Ai vazut
cuvinte de smerenie? Ai vazut suflet care se socoteste pe sine însusi
mai dispretuit decât orice om, mic si mare? Imita, asadar, si tu
pocainta lui David si atunci vei dobândi smerenia lui. Caci prin
smerenie se risipeste pâcla nestiintei care a acoperit mintea si se
scutura acoperamântul ei; iar când mintea s-a descoperit, atunci ne
cunoastem si pe noi însine si vedem si starea noastra care e, vedem si
ranile si întinaciunile sufletului nostru. Si atunci nu numai ca gândim
si vorbim smerit, dar ne rusinam si de soare si de stele si de toate
fapturile lui Dumnezeu care au fost facute pentru noi, iar noi L-am
mâniat pe Dumnezeu Care le-a facut si am calcat nu numai o porunca, ci
pe toate, si nu mai îndraznim nici macar sa ne ridicam ochii si sa
privim si nu ne mai socotim vrednici nici macar sa mâncam din roadele
pamântului, ci noi însine spunem ca e drept sa murim de foame si de
sete. Si nu mai putem nici macar sa ne uitam la icoanele lui Hristos si
ale Sfintilor Lui, întrucât suntem întinati, împutiti si pacatosi, ci ni
se pare ca sfintele icoane ne înghit si pe noi si faptele noastre. De
aceea nici nu mai îndraznim sa ne apropiem de ele si sa le sarutam, si
socotim o mare rusine sa apropiem buzele noastre necurate si întinate de
cele curate si sfinte. Iar când vrem sa intram în biserica lui
Dumnezeu, ne cuprinde frica si cutremur, ca unii care intram cu
nevrednicie, ca nu cumva sa nu se rupa în doua podeaua bisericii si sa
cadem de vii în iad. Acestea si altele mai multe ne învata sfânta
smerenie, si ea ne preface, ne schimba si oarecum ne creeaza si ne face
smeriti, astfel încât de acum încolo, daca vom vrea, sa nu mai putem
gândi sau sa spunem despre noi însine vreun lucru mare si înalt, ci sa
ramânem înlemniti si inscriptionati ca niste statui. Aceasta sfânta
smerenie ne învata ca nu putem învata nimic bun fara învatator, iar
celor ce ne întreaba si ne spun: „Oare stii ce citesti?", ea ne învata
sa le raspundem: „Cum putem întelege cele ce le citim, daca nu ne va
calauzi cineva?" [cf. Fapte 8, 30-31]. Ea ne învata sa nu umblam pe
calea pe care n-o cunoastem fara calauza; ea ne porunceste ca atunci
când vrem sa ne pocaim, sa nu ne apropiem de Dumnezeu fara un mijlocitor
si calauzitor. Caci daca ne îndeamna sa ne rusinam de cer, de pamânt si
de fapturile lui Dumnezeu si sa avem frica de icoana Mântuitorului si a
Sfintilor Lui si sa nu ne apropiem de ele si sa le sarutam, cu cât mai
mult ne va face sa nu ne apropiem fara mijlocitor de însusi Facatorul,
Stapânul si Dumnezeul a toate? Caci chiar daca este foarte iubitor de
oameni, El se bucura însa mult de smerenia si mâhnirea noastra si lauda
mult faptul de a ne socoti pe noi însine nevrednici sa ne apropiem de El
singuri, fara un mijlocitor. Vrând Stapânul nostru si Dumnezeul sa ne
arate si într-un alt mod ca de Dumnezeu se cade sa ne apropiem printr-un
mijlocitor, asa cum si în toate celelalte ni S-a facut model si
exemplu, asa si aici El însusi S-a facut cel dintâi Mijlocitor al firii
noastre si a adus-o la Tatal Sau si Dumnezeu; dupa care a hirotonit
slujitori ai acestei mijlociri si apropieri pe Sfintii Sai Apostoli, iar
acestia, la rândul lor, au adus la Stapânul Hristos pe toti cei care au
crezut în El. Acestia au ales si au hirotonit si urmasi ai lor,
slujitori ai mijlocirii lor, acestia pe altii, acestia iarasi pe altii,
si acest lucru se pastreaza prin succesiune pâna astazi. Si Dumnezeu nu
vrea sa calcam aceasta porunca si predanie speciala a Lui, ci sa ramânem
în cele pe care ni le-a hotarât; de aceea spune: „Nimeni nu vine la
Tatal decât numai prin Mine" [In 14, 6]. Astfel, nimeni nu vine la
credinta în Sfânta Treime cea de-o-fiinta, daca nu e învatat de un
învatator dogmele credintei; si nimeni nu e botezat fara preot si nu se
împartaseste el însusi cu dumnezeiestile Taine, iar cine nu e botezat si
nu se împartaseste din preacuratele Taine nu va dobândi viata vesnica,
cum spune El însusi: „Cine crede si se boteaza se va mântui, iar cel ce
nu crede se va osândi" [Mc 16, 16]; si iarasi: „Daca nu veti mânca
Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui nu veti avea viata întru
voi" [In 6, 53-54]. Asadar, întrucât fara Botez si fara împartasirea
dumnezeiestilor Taine nici un crestin nu se poate învrednici de viata
vesnica, si aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfintilor
Apostoli, nici al Sfintilor nostri Parinti care au fost dupa Sfintii
Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sunt si traiesc acum si
petrec împreuna cu noi, e vadit atunci ca acelea pe care aceia le-au
împartasit celor ce erau atunci în lume aceleasi ni le dau si acestia
noua; si asa cum aceia botezau cu apa si cu Duh Sfânt, asa fac si ei
astazi; aceia dadeau Trupul si Sângele lui Hristos, aceleasi ni le dau
si ei noua; si nici cei, ce se botezau sau împartaseau atunci n-aveau
nimic mai mult decât noi, nici noi care ne botezam si ne împartasim acum
n-avem nimic mai putin decât ei. Aceia învatau credinta în Hristos si
Sfânta Treime cea de-o-fiinta si nedespartita, adica în Tatal, Fiul si
Duhul Sfânt, aceleasi ne învata si acum parintii nostri. Asadar, din
acestea a devenit evident pe scurt — caci nu scriu toate, ca sa nu
întind prea mult cuvântul — ca orice au facut credinciosilor atunci
Apostolii si orice i-au învatat, aceleasi ni le fac acum si noua
parintii nostri duhovnicesti, adica arhiereii si preotii, în mod identic
si fara sa lipseasca ceva; ne învata si povatuiesc ca si aceia. Si
fiindca nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sunt si ei fii ai
Apostolilor si apostoli. Si aceia care nu-i primesc nici nu asculta
cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicându-le:
„Amin, zic voua: mai usor va fi locuitorilor Sodomei si Gomorei decât
voua" [Mt 10, 15], fiindca a spus Apostolilor: „Cine va pizmuieste pe
voi pe Mine Ma pizmuieste, si cine va asculta pe voi pe Mine Ma asculta.
Cine va nesocoteste pe voi, pe Mine Ma nesocoteste. Iar cine Ma
nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine" [Mt 10,
40; Lc 10, 14. 16]. E vadit ca aceleasi lucruri le spune si celor ce
sunt acum si celor ce vor fi dupa aceea asemenea acelora, si aceia care
nu-i primesc nici nu-i asculta, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe însusi
Hristos, nici nu-L asculta, ci-L nesocotesc si prin aceasta nesocotire
nesocotesc pe Dumnezeu si Tatal Care L-a trimis. Sa stii, deci, copilul
meu iubit, ca în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre
monahi, dintre preoti sau arhierei nu mai cinsteste, nu mai iubeste, nu
se mai teme sau primeste pe cineva ca apostol al lui Hristos si ucenic
al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau
bunurile vesnice pe care le va darui El lor, ci toti ne dispretuim si
defaimam unii pe altii: monahii învinuiesc pe monahi, preotii pe
arhierei, mirenii pe toti si unii pe altii, si nimeni nu se mai gândeste
cum a fost vechea Biserica a lui Dumnezeu. Si asa cum a hotarât
Dumnezeu în ea mai întâi Apostoli, în al doilea rând proroci, în al
treilea rând învatatori, si ceilalti pe care-i enumera Apostolul [Pavel;
cf. 1 Co 12, 28], tot asa în chip asemanator e Biserica lui Dumnezeu si
astazi, si de aceea cei care o prezideaza trebuie sa-i primeasca pe
unii ca apostoli, pe altii proroci si pe altii ca învatatori.
Dar noi am uitat cu desavârsire toate acestea si ne trufim
unul împotriva altuia, si pe cel care ieri m-a botezat si m-a eliberat
de moarte si de stricaciunea sufletului si m-a umplut de harul Duhului
Sfânt si m-a dezlegat de pacat si m-a cuminecat cu preacuratul Trup si
mântuitorul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos si m-a facut fiu al
lui Dumnezeu — si ce altceva mai mult le faceau odinioara crestinilor
Apostolii? —, pe acesta mâine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut,
fiindca socotesc acest lucru o rusine pentru mine, nici nu vreau sa ies
în întâmpinarea lui când vine la mine si sa-l cinstesc si sa-l primesc
cu toata diferenta; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea?
Da-i raspuns ca stapânul are de lucru si nu poate sa-l primeasca"; si nu
mai spun altele înca si mai rele decât acestea si mai de necinste pe
care acestia le fac nu numai monahilor, dar si preotilor si chiar celor
ce-i marturisesc si-si închina acestora sufletele lor. Chiar si pe cel
pe care azi si l-a ales sa aiba parinte duhovnicesc si învatator prin
marturisire, nu dupa putin timp, ci chiar în acelasi timp când spune ca e
fiul sau duhovnicesc, se si trufeste fata de parintele sau duhovnicesc
si în loc sa fie fiul sau duhovnicesc si ucenicul sau, devine el parinte
duhovnicesc si învatator al lui si-l contrazice si-l nesocoteste, daca
se întâmpla sa-i spuna ceva ce nu e dupa voia lui; si cu trecerea
timpului, unul ca acesta nici nu mai stie ca are parinte duhovnicesc sau
învatator. Si daca duhovnicul nu se duce la el si nu-i face voile lui,
nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, daca nu cade
la învoiala sa piara împreuna cu el, atunci îl lasa si cauta pe altul
care sa-l urmeze în voile lui trupesti. Si asa toate cele duhovnicesti —
cum le vezi si le stii si tu — sunt astazi amestecate si tulburate, si a
disparut orice rânduiala si predanie a Apostolilor si s-au desfiintat
toate poruncile lui Hristos. Si tot acest rau si aceasta surpare se face
în generatia de acum fiindca toti îsi închipuie ca au învatat cele
dumnezeiesti si stiu poruncile lui Dumnezeu si pot discerne cele ce le
sunt de folos; si, pe lânga aceasta, fiindca socotesc ca toti preotii
sunt pacatosi si nevrednici, dar sunt convinsi ca harul lui Dumnezeu
lucreaza si prin cei nevrednici, si cred ca primesc darurile harului
care se lucreaza în noi prin Duhul Sfânt si arvuna lucrurilor vesnice
care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc
spatele si-l urasc ca pe un pacatos si nevrednic de preotie; la fel si
despre duhovnici îsi închipuie aceleasi lucruri: ca prin marturisirea pe
care le-o fac primesc iertarea pacatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi
socotesc ca n-au nici o virtute sau îndraznire la Dumnezeu si-i
considera la fel ca si pe ceilalti oameni. Si mai cred ca toate cele ce
se gasesc într-o asemenea stare le primesc si ei sau, mai bine zis,
rapesc toate darurile duhovnicesti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat
Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în
Hristos, fara sa dea cinstea si credinta cuvenita celor ce le dau aceste
daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întâi Apostolii
Stapânului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora
cei ce au fost supusi lor. Si îndraznesc sa spuna ca Dumnezeu nu le cere
sa dea aceeasi cinste si acum arhiereilor, preotilor, egumenilor si
parintilor nostri duhovnicesti, ci, pentru ca au fost botezati de
prunci, cred prin aceasta ca sunt dezvinovatiti pentru ca n-au cinstit
mai apoi pe cel care i-a botezat nici n-au avut evlavie fata de el ca un
parinte al lor. Si-si închipuie ca întrucât au învatat literatura sacra
de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie si ca nu vor fi cercetati
de Dumnezeu pentru ca au dispretuit pe învatatorii evlaviei si n-au vrut
sa se lase învatati de ei; ci, întrucât li se pare ca sunt evlaviosi si
vietuiesc înca si mai evlavios decât toti ceilalti, nadajduiesc ca se
vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea si faptul ca-si spun numai
pacatele, si le marturisesc si ca primesc iertare de la parintii lor
duhovnicesti, li se pare ca e de ajuns pentru mântuirea lor si nu mai au
nevoie sa aiba credinta în ei, nici sa le aduca cinstea si evlavia care
li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sunt apostoli ai lui Dumnezeu si
mijlocitori si rugatori la El pentru ei. Astfel, toata lumea e plina
acum de o astfel de ratacire si de un asemenea rau, si calcarea si
dispretuirea unei singure porunci a rasturnat toata Biserica lui
Dumnezeu; fiindca Biserica a ajuns la o asemenea neorânduiala si
tulburare, ca aproape nu se mai vede deloc structura ei nici nu se mai
recunoaste în noi drept o alcatuire a Trupului Stapânului, ci e ca si
cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos nici n-am fi legati si
lipiti unii de altii de Duhul de viata facator, nici nu mai acceptam sa
ne lasam ziditi fiecare în cinul lui de catre Întâiul Arhitect al
Bisericii. Drept pentru care suntem risipiti ca o materie neînsufletita,
atât de mult ne-am facut robi voilor noastre si suntem stapâniti de
poftele placerilor si am fost amagiti si risipiti de ele; ura si mândria
pe care le avem ne-au separat si rupt unii de altii si am pierdut
semnul distinctiv al credintei noastre, adica iubirea despre care Domnul
a zis: „întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de
veti avea iubire unii fata de altii" [In 13, 35]; caci atunci când o
pierdem, în zadar ne mai numim crestini. De aceea, spune-mi — rogu-te!
—, atunci când nu-i iubim pe parintii nostri duhovnicesti care ne-au dat
atât de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui dupa
har, mostenitori ai slavei Lui si copartasi ai tuturor celor de care am
vorbit; daca, spun, nu-i iubim nici nu-i cinstim si slavim cum se cuvine
si cum trebuie sa fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de
El, cine ne va încredinta ca avem iubire desavârsita fata de semeni si
ceilalti frati ai nostri? Si, afara de aceasta, daca pe cei pe care-i
avem mijlocitori si rugatori la Dumnezeu, care au primit putere de la
Dumnezeu sa ne dea iertarea pacatelor si sa ne faca prieteni cu El, daca
pe acestia nu-i primim cu toata certitudinea si credinta ca pe niste
sfinti, ci-i socotim ca niste pacatosi, cum mai nadajduim ca ni se va da
iertarea desavârsita a pacatelor noastre? Caci zice Domnul: „Fie tie
dupa credinta ta" [Mt 9, 29]. Si cu siguranta dupa masura credintei tale
si precum crezi în ei, asa vei primi si iertarea pacatelor tale. Si
daca e adevarat cuvântul Domnului care spune: „Cine va primeste pe voi
pe Mine Ma primeste si cine va nesocoteste pe voi pe Mine Ma
nesocoteste" [Mt 10, 40; Lc 10, 16], ma mir atunci — cum spuneam mai sus
—, de cei care nu-si pun în mintea lor ca noi se cade nu numai sa-i
iubim pe toti oamenii, si mai cu seama pe fratii nostri dupa duh, dar si
pe unul din barbatii duhovnicesti de acum se cade sa-l primim ca pe un
apostol al lui Hristos ca sa primim prin el pe Hristos si se cade sa
facem toate cuvintele lui ca si cum ar iesi din gura lui Hristos, cum
oare atunci — zic — sau în ce alt chip vor putea credinciosii sa-L vada
pe Hristos sau sa-L dobândeasca în ei însisi? Caci cei mai multi dintre
noi nu-l cunoastem pe preotul care ne-a botezat si daca l-am cunoaste
l-am trece cu vederea si l-am dispretui, precum spuneam; iar unii dintre
noi nu stim nici macar daca am fost botezati, iar daca nu o stim, cum
anume sau din ce cauza am putea avea credinta? Sau cum sa socotim ca
suntem botezati? Nu pot sa înteleg. Parinte duhovnicesc n-am cunoscut si
daca l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un parinte. Învatator
care sa ne învete evlavia n-am dobândit, si chiar daca am vrea sa
dobândim, n-am face ceea ce el ne-ar învata. Ce sa mai spun nu stiu.
Fiindca nu gasesc de unde anume sau de la care realizare a virtutii sa
va numesc crestini. Om nenorocit si ticalos! Pentru ce nu-l cinstesti pe
parintele tau duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindca —
spune el — nu-l vad sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l
cinstesc." Asta e un pretext zadarnic. Fiindca — spune-mi! — le pazesti
tu oare mai bine decât acela si de aceea îl dispretuiesti si-l judeci?
Si chiar daca ai pazi toate poruncile, nici asa nu s-ar fi cuvenit sa-l
judeci nici sa-i întorci spatele sau sa-l defaimi si învinuiesti pentru
nepasarea lui, ci s-ar fi cuvenit mai degraba sa-l cinstesti pentru
lucrurile bune pe care ti le-a dat Dumnezeu prin el si sa-l faci partas
la cele trupesti si sa-l rasplatesti pe cât poti pentru cele bune pe
care ti le-a daruit, ca nu numai sa pazesti cele ce ti-au fost daruite
de Dumnezeu prin el, dar si sa le înmultesti prin asemenea fapte. Acum
însa, prin necredinta, nerecunostinta si nesocotirea pe care le arati
fata de parintele tau duhovnicesc si învatatorul tau, nu numai ca ai
pierdut ce ai primit, dar ai sters din tine însuti si însusi faptul ca
esti crestin si ai pagubit pe Hristos. […]
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, Scrieri vol 3, ed Deisis 2001, Sibiu
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG