Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"

duminică, 31 august 2014

Brâul Maicii Domnului - istoria minunatului vestmânt
(foto: mănăstirea Kato-Xenia, Grecia)
Potrivit Tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul ei Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de însăşi Maica Domnului din păr de cămilă.
După un scurt transfer în Capadocia, Sfântul Brâu a fost adus în Ierusalim, de către împăratul Teodosie cel Mare. Până în secolul al IV-lea, Brâul Maicii Domnului s-a păstrat la Ierusalim. Însă, în anul 395, Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu al Maicii Domnului la Constantinopol.
În secolul al X-lea, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, în urma vindecării sale miraculoase, a brodat Brâul cu fir de aur, forma în care se păstrează şi astăzi, şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la data de 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol, iar în secolul al XIV-lea, cneazul sârb Lazăr I (1372-1389) dăruieşte Cinstitul Brâu Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de către împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care mai târziu va intra în obştea monahală de aici.
Între anii 1512-1520, Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti, a înnoit incinta Mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul "Brâul Maicii Domnului". Paraclisul a fost reparat în anul 1794, tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea ţara noastră a dăruit Paraclisului Maicii Domnului o nouă catapeteasmă.
De asemenea, racla de argint în care se păstrează Brâul la Mănăstirea Vatoped a fost confecţionată în secolul al XVIII-lea tot în Ţara Românească. În această sfântă raclă se păstrează de fapt numai o parte din Brâu, pentru că alte două părţi ale acestuia au fost dăruite, în anul 1522, Mănăstirii de maici Kato-Xenia, situată în apropiere de oraşul Volos.
De-a lungul vremii, Brâul Maicii Domnului a vindecat nenumăraţi bolnavi, în special pe cei ţinuţi de boala cancerului, şi a ajutat să nască mulţime de femei care nu puteau avea copii. Tămăduirea acestora s-a produs prin purtarea în jurul brâului a unei "panglici" care a fost atinsă de racla în care se păstrează Brâul Maicii Domnului.
Brâul Maicii Domnului, păstrat cu mare evlavie şi cinste în biserica mănăstirii de maici Kato-Xenia este un fragment din Brâul Maicii Domnului. Acesta a fost luat de la Muntele Athos, în anul 1552, şi adus la Mitropolia Dimitriadei, într-un moment de grea încercare pentru populaţia de aici, în timpul unei mari epidemii de ciumă. Istoria povesteşte că, imediat după aducerea sa, oamenii s-au însănătoşit.
Mănăstirea Kato-Xenia a fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul, ca metoc al Mănăstirii Ano-Xenia. Biserica mănăstirii poartă hramul "Sfântul Ierarh Nicolae".
Numele Mănăstirii Kato-Xenia, însemnând "Străina de Jos", provine de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ajunsă aici în mod miraculos. Icoana Maicii Domnului a fost numită "Xenia" - adica Străina - deoarece venea dintr-un loc străin, fiind găsită plutind pe apă.

marți, 26 august 2014

Fanuropita
Fanuropita sau prăjitura Sfântului Fanurie (27 August), este o prăjitură de post, foarte populară în Grecia, aromată, deosebit de gustoasă și foarte simplu de făcut. Există numeroase rețete, diferite foarte ușor între ele, însă din niciuna nu lipsește uleiul de măsline și scorțișoara.
Atunci când prăjitura este preparată în scop religios de către cei ce au nevoie de ajutor divin, în timpul preparării se spun rugăciuni către Sfântul Fanurie și pentru mama acestuia, pe care a iubito foarte mult, dar care a fost păcătoasă. Se spune că în timpul patimilor sale, Sfântul Fanurie s-a rugat astfel:” oricine se roagă pentru mântuirea mamei lui Fanurie, să fie ajutat”. De aici a apărut și tradiția ”fanuropitei”, când credincioșii aflați în necaz, coc această prăjitură, o duc la biserică și o împart doar săracilor, timp de nouă zile de Luni, iar în a zecea zi de Luni, coc o plăcintă de mere pe care la fel, după ce o duc la biserică, o împart săracilor.
Porții: destul cât să guste cel puțin 20 de persoane sau 6 pe săturate
Timp total de preparare: aprox. 1 oră, din care:
- Pregătire: 10 – 15 min.
- Coacere: 45 – 50 min.
Ustensile / vase de lucru:
un vas pentru amestec
un storcăror de fructe
un mixer
o tavă rotundă cca. 30 cm diametru (în lipsă, puteți folosi orice altă tavă mai întinsă aveți).
Ingrediente:
1,5 kg portocale (cca. 4 portocale mari)
400 g zahăr
800 g făină de patiserie ( tip 000)
400 ml ulei de măsline ( să nu vă sperie cantitatea)
100 g miez de nuci mărunțit
100 g stafide negre
1 linguriță rasă bicarbonat de sodiu
1 linguriță rasă praf de scorțișoară
1 linguriță rasă praf de cuișoare
Preparare:
Deoarece compoziția se prepară rapid, mai întâi încingeți cuptorul la 180 °C
Spălați bine portocalele, apoi radeți cca. o lingură de coajă. În funcție de ce storcător de fructe sau robot de bucătarie aveți,extrageți bine sucul de portocale și încercați să recuperați inclusiv pulpa care trebuie să fie pastă. În vasul de amestec, puneți zahărul, praful de bicarbonat de sodiu, sucul, pulpa și coaja rasă de portocale și amestecați. Adăugați făina prin cernere, amestecând să nu se formeze cocoloașe. Adăugați uleiul și restul de ingrediente (nuca, stafidele, praful de scorțișoara și praful de cuișoare) și amestecați până obțineți o pastă omogenă de consistența checului sau pandișpanului.
Turnați compoziția în tava tapetată cu hârtie de copt și unsă cu ulei de măsline, apoi băgați la cuptor pentru 45 – 50 minute.
Înainte să scoateți din cuptor, verificați prăjitura cu un pai sau scobitoare, iar dacă este necesar mai lăsați câteva minute.
Când este gata, scoateți prăjitura din cuptor și lăsați să se răcească, deoarece este mult mai gustoasă rece.
Atunci când coaceți această prăjitură doar să vă delectați cu familia sau prietenii, puteți presăra deasupra zahăr pudră.
Spor la copt !

Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561?ref=hl
Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561?ref=hl
Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561?ref=hl
Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561
Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561?ref=hl
Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561?ref=hl

~ În curtea Mânăstirii ~

În curtea Mânăstirii,în pragul casei Tale
Mai mult la răsărit şi mai puţin la vale,
Mă rog la Tine Doamne,cu lacrimi şi cu dor
Să nu mai fiu pe lume un simplu călător.

Am mama lângă mine copiii sunt în casă
În nopţile de vară şi luna-i mai frumoasă,
Te-am întrebat în rugă la zi de sărbătoare
De ce omul se naşte,şi când e scris el moare?

- Dacă traieşti în pace şi eşti un bun creştin
Tu eşti dator c-o moarte,în cer vei fi divin,
Să nu cazi în tristeţe că eşti un muritor
Să crezi că după morte,tu vei zbura la nori!

Amin,îţi spun în rugăciune!,Tată Tu fii mereu la drapta mea
Fereşte-mă de stricăciune, şi dă-mi mereu dragostea Ta,
Am să mă rog mereu la Tine,cât mai traiesc pe acest pământ
Dintr-o Mânăstire mare,ia-mă Tu în Raiul sfânt.

Versuri: Ionut Georgian Marcea
MINUNILE SF.NECTARIE

Medicul repeta întruna:„Doamne, ce-i aici!”

Nu puteam să nu scriu despre minunea pe care a făcut-o, cu mine şi cu Nectaria, bunul Dumnezeu, prin plăcutul sfânt al lui, Nectarie.
Cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, soţul meu a spus că, dacă Dumnezeu ne va mai dărui un băiat, îl vom numi Nicolae. Eu am completat, spunând că, dacă va fi fetiţă, o vom numi Nectaria.
Mie, însă, o nouă sarcină îmi punea viaţa în pericol. Spovedindu-mă, am luat binecuvântare şi întărire de la Dumnezeu, fiindcă El ştia mai bine dacă burta aceasta mai putea ţine încă un copilaş. De ce spun asta? Cele trei sarcini de dinainte au fost făcute prin operaţie de cezariană, în ultimele două cu eventraţie în timpul sarcinii, fără să hernieze niciun organ. La prima vedere, ar părea că am vrut să-L ispitesc pe Dumnezeu, dar nu am avut nicio clipă această intenţie.
Când am aflat că voi avea un copilaş, iniţial mi-a fost frică, în special pentru prunc, dar ne-am încredinţat Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, pentru că îi iubim foarte mult, după Dumnezeu şi Maica Domnulu
Trebuie să menţionez că în 2008 am fost operată de eventraţie. Medicul mi-a spus că, la ce a văzut acolo – peritoneul ciuruit – ar trebui pusă plasă. Am întrebat dacă aceasta reprezintă un impediment în cazul unei eventuale sarcini. Răspunsul fiind pozitiv, am refuzat. M-am rugat atunci la Sfinţii Nicolae, Nectarie şi Ioan Rusul. Nu pot spune că am simţit injecţia care mi s-a administrat pentru rahianestezie (făcută în coloană), în schimb un nectar dulce se răspândise în acel loc.
Dar să revin la îngeraşul din burtică, pentru care duceam multă grijă, am pornit mai departe cu nădejde şi credinţă în suflet. Având trei copii (12, 6 şi 3 ani), chiar dacă sunt ajutată de mama mea, sunt multe treburi de făcut în gospodărie. Probabil am depus mult efort, deoarece au început treptat durerile abdominale. Aveam nevoie de câteva clipe să mă odihnesc şi durerile dispăreau.
Într-o zi s-a produs ce era de aşteptat, a herniat un organ, şi anume intestinul, care ieşise în zona buricului şi se vedea prin piele. Cu dureri îngrozitoare am ajuns la medicul care mă operase în 2008. El mi-a aşezat intestinul la loc.
Iniţial, am vrut să merg la medicul care mă văzuse de la începutul sarcinii, dar acesta a afirmat că înţelesesem greşit, şi el nu putea să mă opereze. Eram disperată, pentru că în luna a 5-a de sarcină, cu greu te mai acceptă cineva, cu atât mai mult în situaţia mea. Aveam impresia că toţi medicii fug de mine. Chiar aşa era, pentru că oricând puteau să apară complicaţii.
Între timp, făcusem o ecografie şi aflasem că pruncul va fi o fetiţă, deci se va numi Nectaria. Ştiam că Sfântul Nectarie nu o să ne lase. Sora mea a vorbit cu un Părinte despre ce probleme aveam, şi sfinţia sa ne-a recomandat să mergem la domnul doctor Calciu, medic bun, credincios, cu foarte multă răbdare. Dumnealui a preluat cazul, cu îngrijorare în suflet, deoarece nu ştia la ce să se aştepte când va deschide burta. Dacă vor ieşi intestinele va fi complicat (trebuia să se ocupe mai întâi de mine şi apoi să scoată copilul), plus că exista posibilitatea să nu duc sarcina până la termen. Dar, cu ajutorul Sfântului Nectarie, care rânduise să-l întâlnim pe domnul doctor Calciu, am reuşit să duc sarcina până la termen…
Era 20 Mai. La această dată, este pomenirea mutării moaştelor Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi ziua în care Sfântul Nectarie a intrat în „cerescul cin monahal”. Sosise ziua operaţiei! Am plecat la spital cu frică, dar şi cu multă nădejde în suflet. Mă gândeam tot timpul la copilaş, dacă o să fie bine. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, ştiam că va fi.
În momentul în care am intrat în operaţie, au pornit mesajele către părinţi, maici de la mai multe mănăstiri, către părintele duhovnic, către rude şi prieteni. Chiar şi oameni pe care nu îi cunoşteam s-au rugat pentru mine şi Nectaria. Sora mea, Veronica, şi soţul meu trimiseseră mesaje peste tot. Le mulţumesc încă o dată pentru rugăciunile lor. Ne-au ajutat pe mine, pe prunc şi chiar pe domnul doctor Calciu.
Revenind la momentul operaţiei, trebuie să specific că pentru anestezie s-a utilizat rahianestezie, aşa că am auzit tot, chiar dacă medicul anestezist încerca să îmi distragă atenţia. Medicul repeta întruna: „Doamne, ce-i aici!”. Eu mă rugam ca totul să fie bine, şi iată, am auzit-o ţipând! Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, se născuse îngerul meu mic. A avut trei kilograme şi cinci sute de grame şi cincizeci şi doi de centimetri la naştere, fiind perfect sănătoasă.
După ce s-a terminat intervenţia, domnul doctor Calciu a afirmat că a fost o minune că acest copilaş s-a dezvoltat şi a ajuns până la termen într-un spaţiu atât de mic, deoarece, pe lângă că era un uter fibromatos, se mai şi întorsese, ca şi cum ai stoarce nişte rufe, şi cu intestinele răspândite în tot abdomenul.
Acum, la două luni şi jumătate, Nectaria cântăreşte şase kilograme şi patru sute de grame şi are şaizeci şi doi de centimetri, este cuminte, zâmbitoare şi sănătoasă. Am botezat-o la patruzeci de zile şi mare bucurie s-a aşternut în sufletele noastre.
Îţi mulţumim, Sfinte Nectarie, pentru grija pe care i-o porţi acestui prunc!
Îţi mulţumim, Doamne, pentru grija Ta pentru noi păcătoşii şi ajută-ne să ne îndreptăm şi să se mântuiască sufletele noastre!

Alice Camelia Vetu, Bucureşti

Sursa: Sf Nectarie - minuni in Romania
Fotografie: MINUNILE SF.NECTARIE

Medicul repeta întruna:„Doamne, ce-i aici!”

Nu puteam să nu scriu despre minunea pe care a făcut-o, cu mine şi cu Nectaria, bunul Dumnezeu, prin plăcutul sfânt al lui, Nectarie.
Cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, soţul meu a spus că, dacă Dumnezeu ne va mai dărui un băiat, îl vom numi Nicolae. Eu am completat, spunând că, dacă va fi fetiţă, o vom numi Nectaria.
Mie, însă, o nouă sarcină îmi punea viaţa în pericol. Spovedindu-mă, am luat binecuvântare şi întărire de la Dumnezeu, fiindcă El ştia mai bine dacă burta aceasta mai putea ţine încă un copilaş. De ce spun asta? Cele trei sarcini de dinainte au fost făcute prin operaţie de cezariană, în ultimele două cu eventraţie în timpul sarcinii, fără să hernieze niciun organ. La prima vedere, ar părea că am vrut să-L ispitesc pe Dumnezeu, dar nu am avut nicio clipă această intenţie.
Când am aflat că voi avea un copilaş, iniţial mi-a fost frică, în special pentru prunc, dar ne-am încredinţat Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, pentru că îi iubim foarte mult, după Dumnezeu şi Maica Domnulu
Trebuie să menţionez că în 2008 am fost operată de eventraţie. Medicul mi-a spus că, la ce a văzut acolo – peritoneul ciuruit – ar trebui pusă plasă. Am întrebat dacă aceasta reprezintă un impediment în cazul unei eventuale sarcini. Răspunsul fiind pozitiv, am refuzat. M-am rugat atunci la Sfinţii Nicolae, Nectarie şi Ioan Rusul. Nu pot spune că am simţit injecţia care mi s-a administrat pentru rahianestezie (făcută în coloană), în schimb un nectar dulce se răspândise în acel loc.
Dar să revin la îngeraşul din burtică, pentru care duceam multă grijă, am pornit mai departe cu nădejde şi credinţă în suflet. Având trei copii (12, 6 şi 3 ani), chiar dacă sunt ajutată de mama mea, sunt multe treburi de făcut în gospodărie. Probabil am depus mult efort, deoarece au început treptat durerile abdominale. Aveam nevoie de câteva clipe să mă odihnesc şi durerile dispăreau.
Într-o zi s-a produs ce era de aşteptat, a herniat un organ, şi anume intestinul, care ieşise în zona buricului şi se vedea prin piele. Cu dureri îngrozitoare am ajuns la medicul care mă operase în 2008. El mi-a aşezat intestinul la loc.
Iniţial, am vrut să merg la medicul care mă văzuse de la începutul sarcinii, dar acesta a afirmat că înţelesesem greşit, şi el nu putea să mă opereze. Eram disperată, pentru că în luna a 5-a de sarcină, cu greu te mai acceptă cineva, cu atât mai mult în situaţia mea. Aveam impresia că toţi medicii fug de mine. Chiar aşa era, pentru că oricând puteau să apară complicaţii.
Între timp, făcusem o ecografie şi aflasem că pruncul va fi o fetiţă, deci se va numi Nectaria. Ştiam că Sfântul Nectarie nu o să ne lase. Sora mea a vorbit cu un Părinte despre ce probleme aveam, şi sfinţia sa ne-a recomandat să mergem la domnul doctor Calciu, medic bun, credincios, cu foarte multă răbdare. Dumnealui a preluat cazul, cu îngrijorare în suflet, deoarece nu ştia la ce să se aştepte când va deschide burta. Dacă vor ieşi intestinele va fi complicat (trebuia să se ocupe mai întâi de mine şi apoi să scoată copilul), plus că exista posibilitatea să nu duc sarcina până la termen. Dar, cu ajutorul Sfântului Nectarie, care rânduise să-l întâlnim pe domnul doctor Calciu, am reuşit să duc sarcina până la termen…
Era 20 Mai. La această dată, este pomenirea mutării moaştelor Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi ziua în care Sfântul Nectarie a intrat în „cerescul cin monahal”. Sosise ziua operaţiei! Am plecat la spital cu frică, dar şi cu multă nădejde în suflet. Mă gândeam tot timpul la copilaş, dacă o să fie bine. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, ştiam că va fi.
În momentul în care am intrat în operaţie, au pornit mesajele către părinţi, maici de la mai multe mănăstiri, către părintele duhovnic, către rude şi prieteni. Chiar şi oameni pe care nu îi cunoşteam s-au rugat pentru mine şi Nectaria. Sora mea, Veronica, şi soţul meu trimiseseră mesaje peste tot. Le mulţumesc încă o dată pentru rugăciunile lor. Ne-au ajutat pe mine, pe prunc şi chiar pe domnul doctor Calciu.
Revenind la momentul operaţiei, trebuie să specific că pentru anestezie s-a utilizat rahianestezie, aşa că am auzit tot, chiar dacă medicul anestezist încerca să îmi distragă atenţia. Medicul repeta întruna: „Doamne, ce-i aici!”. Eu mă rugam ca totul să fie bine, şi iată, am auzit-o ţipând! Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, se născuse îngerul meu mic. A avut trei kilograme şi cinci sute de grame şi cincizeci şi doi de centimetri la naştere, fiind perfect sănătoasă.
După ce s-a terminat intervenţia, domnul doctor Calciu a afirmat că a fost o minune că acest copilaş s-a dezvoltat şi a ajuns până la termen într-un spaţiu atât de mic, deoarece, pe lângă că era un uter fibromatos, se mai şi întorsese, ca şi cum ai stoarce nişte rufe, şi cu intestinele răspândite în tot abdomenul.
Acum, la două luni şi jumătate, Nectaria cântăreşte şase kilograme şi patru sute de grame şi are şaizeci şi doi de centimetri, este cuminte, zâmbitoare şi sănătoasă. Am botezat-o la patruzeci de zile şi mare bucurie s-a aşternut în sufletele noastre.
Îţi mulţumim, Sfinte Nectarie, pentru grija pe care i-o porţi acestui prunc!
Îţi mulţumim, Doamne, pentru grija Ta pentru noi păcătoşii şi ajută-ne să ne îndreptăm şi să se mântuiască sufletele noastre!

Alice Camelia Vetu, Bucureşti

Sursa: Sf Nectarie - minuni in Romania
Fotografie: https://www.facebook.com/pages/Sfantul-Ierarh-Nectarie/274232419414561
Egoul şi iubirea (o poveste minunată)
Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile.
Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează...
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni... De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept".
Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?"
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine". Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o". Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am". Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani". Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă". Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte". Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine".
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?" Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă". Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor". Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu".
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp". Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă". Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el.. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta".
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj". Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
26 august - Sfinţii Mucenici soţi Adrian şi Natalia

Mucenicul Adrian şi soţia lui, Natalia, erau din cetatea Nicomidiei, şi au pătimit în zilele împăratului Maximian Galeriu (293-311). Ajungând în Nicomidia şi intrând în templul idolilor, împăratul s-a închinat necuraţilor zei, aducându-le jertfe împreună cu tot poporul, după care a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos să-i caute şi să-i aducă la chinuri.
Atunci un oarecare păgân s-a apropiat de mai-marele oştilor şi i-a zis: „Iată, creştinii s-au ascuns în peşteri. Acolo i-am auzit eu, în noaptea aceasta, citind şi rugându-se Dumnezeului lor”. Deci, trimiţând ostaşi, au prins 23 de bărbaţi creştini ascunşi în peşteri şi, legându-i în lanţuri, i-au adus în cetate ca să-i înfăţişeze înaintea împăratului. Şi, mărturisind că sunt creştini, Sfinţii Mucenici au fost crunt bătuţi de ostaşi, iar împăratul a poruncit ca numele şi cuvintele lor să fie scrise în cartea de judecată.
Şi, pe când se făcea scrierea numelui lor, Adrian, un bărbat cinstit dintre mai-marii cetății, care încă era păgân, i-a întrebat: „Pentru ce, fraţilor, răbdaţi aceste nesuferite şi grele pătimiri?”. Şi, răspunzând, i-au zis: „Ca să dobândim bunătăţile pregătite de Dumnezeu celor ce pătimesc pentru El, pe care urechea nu poate să le audă, nici cuvântul să le grăiască”. Auzind, aşadar, Adrian, unele ca acestea, şi pătruns fiind la inimă de dumnezeiescul har, le-a zis să scrie şi numele lui alături de ale creştinilor, arătând că este bucuros să moară şi el împreună cu aceia. Deci, scriindu-l, l-au pus în lanţuri şi apoi în închisoare. Aflând de aceasta, Natalia, soţia lui, care era în ascuns creştină, la început s-a îngrijorat din pricina întemniţării lui, dar, mai pe urmă, înştiinţându-se că l-au pus în lanţuri pentru Hristos, s-a îmbrăcat îndată în haine luminate, a alergat la temniţă şi, intrând înlăuntru, i-a sărutat cu bucurie lanţurile de pe grumaji şi-l fericea pentru alegerea sa, şi-l învăţa să stea neclintit în chinuri şi-i ruga pe Sfinţii din temniţă ca să se roage pentru el. Şi s-a întors Natalia la casa ei, iar Adrian a încredinţat-o că-i va da de ştire, ca să vină să vadă sfârşitul său. Şi era fericitul Adrian tânăr cu vârsta, având numai 28 de ani, şi nu trecuseră decât 13 luni de când se căsătorise cu Natalia, iar amândoi erau de neam bogat şi slăvit.
Deci, aflând ziua când va fi adus spre chinuire înaintea tiranului împărat, Adrian, plătind păzitorilor, a ieşit şi s-a dus să dea el însuşi de ştire Nataliei despre ziua sfârşitului său. Dar ea, văzându-l, i-a închis uşa, gândind că a fugit de chinuri şi s-a lepădat de Hristos, şi-l mustra, numindu-l fricos şi iubitor de dezmierdări. Şi zicea: „Ce voi face eu, care m-am însoțit cu un păgân? Nu m-am învrednicit de cinstea de a mă numi soţia unui Mucenic, ci, iată, sunt o femeie ticăloasă a unui bărbat lepădat de Dumnezeu”. Iar fericitul Adrian, bătând în uşă, zicea: „Natalia, doamna mea, deschide, că n-am fugit de chinuri. Am venit, precum ţi-am făgăduit, să te iau ca să vezi sfârşitul nostru, mijlocind Mucenicii pentru mine, şi trebuie să fiu acolo la ceasul hotărât”. Acestea auzindu-le, Natalia i-a deschis uşa îndată cu bucurie şi, îmbrăţişându-l, a mers cu el. Apoi, intrând în temniţă, Natalia săruta lanţurile Sfinţilor Mucenici şi le ştergea cu pânză curată rănile, aducându-le, pe cât se putea, uşurare durerilor.
Deci, fiind adus Sfântul Adrian la împărat şi mărturisind pe Hristos, că este Dumnezeu adevărat, l-au pus cu faţa în jos şi l-au bătut cu toiege. Apoi, întorcându-l cu faţa în sus, atât a fost de bătut pe pântece, încât i se vedeau şi măruntaiele; după aceea, l-au aruncat în temniţă unde erau şi ceilalţi Sfinţi Mucenici. Iar împăratul a fost înştiinţat că cei legaţi au slăbit cu totul şi sunt aproape de moarte. Atunci, a dat poruncă ca să se aducă în temniță o nicovală şi un ciocan de fier, ca să le zdrobească fluierele picioarelor, ca ei să moară în chinuri. Văzând acestea, Natalia îi ruga pe ucigaşi să înceapă cu Adrian. Şi ucigaşii au ascultat-o. Iar ea îl ruga pe fericitul Adrian să rabde cu tărie. Deci, după ce i-au zdrobit fluierele picioarelor, i-au tăiat şi o mână; şi îndată, din pricina acelei mari dureri, Sfântul Adrian şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Deci, poruncind nelegiuitul împărat ca trupurile Mucenicilor să fie aruncate în foc, fericita Natalia a ascuns, în taină, mâna soţului ei. Şi, stingându-se focul din pricina unui potop de ploaie, cu tunete şi fulgere înfricoşătoare, unii slujitori împărăteşti au fugit. Iar un om credincios, anume Eusebiu, luând moaştele Sfinţilor Mucenici şi punându-le într-o corabie mică, le-a dus la Arghiropole, în apropiere de Bizanţ, şi le-a aşezat într-o biserică. Apoi un oarecare tribun păgân a cerut-o în căsătorie pe Natalia, dar ea, rugându-se, a fugit din Nicomidia la Arghiropole, unde erau moaştele Sfântului ei soţ. Ajungând acolo cu mâna Sfântului, s-a rugat mult, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, sfârşindu-şi alergarea ei mucenicească fără de sânge, ca una care a pătimit slujind pe Mucenici şi fugind din casa ei pentru desăvârşita curăţie. Şi, a fost îngropată lângă moaştele Sfinţilor Mucenici.

vineri, 22 august 2014

Leneşul, trimiţându-se pe cale, va zice: Leu este în cale, şi ucigaş pe dru­muri


Mai bună este moartea pentru Dumnezeu decât viaţa cu ruşine şi cu lene­vire.
Fericiţi cei ce-şi încing mijlocul lor cu răbdarea şi cu nădejdea, şi se aruncă pe eişi în marea necazurilor în simplitate şi în chip necercător pentru dragostea cea către Dumnezeu, şi care nu se tem de valurile ce se ridică într-însa, nespăimântându-se nici de învăluirea ei, nici de tulburarea ei, căci degrab scapă către limanul Împărăţiei, şi se odihnesc în lăcaşurile celor ce bine s-au ne­voit, şi se bucură întru veselia nădejdii lor. Cei ce aleargă cu nădejde nu privesc către strâmbătura şi asprimea căii şi nici nu se în­torc de la ea, nici nu petrec cercând şi întrebându-se pentru aceasta; ci, atunci când vor fi trecut calea săvârşind-o cu bine, soco­tind atunci întru dânşii întortocherile şi asprimile cele dintr-însa, aduc mulţumită lui Dumnezeu pentru cum, neştiind ei, i-a izbă­vit pe ei dintr-atât de multe şi mari lucruri cumplite.
Iar cei ce cugetă multe gânduri şi voiesc a fi înţelepţi foarte întru eişi, dându-se pe sineşi gândurilor întortocheate, şi care mai întâi s-au cuprins amăgindu-se cu te­mere, şi care voiesc a vedea de mai-nainte pricinile cele vătămătoare, cei mai mulţi dintr-aceştia rămân totdeauna şezând înaintea uşilor caselor lor. Şi adevărat zice Scriptura despre unii ca aceştia: „Leneşul, trimiţându-se pe cale, va zice: Leu este în cale, şi ucigaş pe dru­muri” (Pilde 22: 13). Precum au zis şi aceia: „Am văzut fii de uriaşi, şi erau înaintea lor ca şi lăcustele” (Num. 13: 33). Aceştia sunt cei ce în vremea sfârşitului lor se află neroditori, cei ce pururea voiesc a fi înţelepţi, dar a pune început nu voiesc cu niciun chip. Ia seama să nu ți se facă ție multa înţelepciune alunecare şi cursă înaintea feţei tale, ci, spre Dumnezeu îndrăznind, apucă întru cea dintâi fierbinţeală şi aşa pune în­ceput căii celei stropite de sânge, nefăcând nicidecum grijă de trup, şi nu te marghioli cu multe, ca să nu te afli gol de cunoştinţa lui Dumnezeu; că şi plugarul care se teme şi aşteaptă vânturile nu va semăna niciodată (cf. Eccl 11 : 4); mai bună este moartea pentru Dumnezeu decât viaţa cu ruşine şi cu lene­vire.
(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 148-149)

marți, 5 august 2014

Dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne urăsc oamenii...
Până ce nu începuseşi să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, eşti în casa ta, între prietenii tăi ca în mijlocul unei tabere duşmane. Mai înainte vreme te îmbătai, şi fumai, şi mai furai câte puţin, şi înjurai, şi trândăveai în zilele lucrătoare, şi făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu şi a lumii cinstite. Şi totuşi, atunci erai drag tuturor din casă şi cunoscuţilor. Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptăţii, cinstei şi rugăciunii, acum toţi au tăbărât asupra ta ca un roi de viespi. Care să fie "pricina"?... [Aceasta este:] apropierea de Dumnezeu şi mersul la Sfânta Biserica.
Bucură-te, frate, de o sută de ori bucură-te ! [E semn bun!]
”Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”. AMIN
Nu-mi mai place
POCAINTA
Pocainta este o schimbare de inima, nu de parere.
Nu poate fi vorba de o bucurie a mantuirii, fara o intristare pentru pacat,
caci la mijloc este taina iertarii!

BANI
Adevaratul castig in viata este viata, nu banii.
Un om batran si foarte bogat il vizita intr-o zi pe rabin ca sa-i ceara
un leac pentru nefericire si singuratate. Rabinul l-a luat de mana si la
dus la fereastra. "Ce vezi?" l-a intrebat el. "Vad barbati femei si copii
 umbland pe strada." Rabinul il lua iarasi de mana si-l coduse in fata
oglinzii. "Acum ce vezi?" zise el. "Vad mutra mea acra", raspunse
batranul. "Intelegi?", cauta sa-i explice rabinul, "si fereastra si oglinda
sunt facute din sticla. Oglinda are insa un strat foarte subtire de argint
pe ea si, de indata ce apare argintul, nu-i mai poti vedea pe ceilalti,
ci te vezi doar pe tine insuti."
Nu poti lua banii cu tine in cer, dar ii poti trimite acolo inaintea ta.
“Rugăciunea unei stareţe anonime
Doamne, Tu ştii mai bine decât mine că îmbătrânesc pe zi ce trece şi voi fi din ce în ce mai bătrână. Ajută-mă să nu devin prea cicălitoare şi fereşte-mă de nefericita tentaţie de a spune ceva pe orice subiect şi cu fiecare ocazie.
Eliberează-mă de ideea că trebuie să rezolv problemele tuturor celorlalţi. Imensa mea comoară de experienţă şi tezaurul înţelepciunii mele mă fac să simt adesea că ar fi păcat să nu încerc acest lucru. Dar Tu ştii, Doamne, că la final voi avea totuşi nevoie şi de câţiva prieteni.
Fereşte-mă de dorinţa de a face un recital al nesfârşitelor amănunte şi dă-mi aripi să trec cât mai direct la subiect.
Dă-mi răbdarea de a asculta plângerile celorlalţi şi ajută-mă să le fac faţă cu bunăvoinţă. Dar pecetluieste-mi buzele când voi simţi nevoia să vorbesc de propriile mele junghiuri şi dureri – acestea cresc an de an şi la fel şi înclinaţia mea de a le povesti celorlalţi despre ele.
Nu îţi cer memorie mai bună, ci îţi cer numai mai multă modestie şi mai puţină siguranţă de sine când propria mea memorie e în dezacord cu memoria celorlalţi. Învaţă-mă, Doamne, glorioasa lecţie care să îmi spună că şi eu pot greşi, din când în când.
Ajută-mă să fiu rezonabil de amabilă. Nu am ambiţia de a deveni o sfântă – cu unii sfinţi e tare greu de trăit – dar o persoană vârstnică morocănoasă e o adevărată operă de artă a diavolului.
Dă-mi empatie, dar fără să devin sentimentală, fă să îmi ofer ajutorul, dar să nu forţez pe nimeni să îl accepte. Ajută-mă să descopăr merite acolo unde nu le aştept şi să descopăr talente la oamenii despre care nu credeam că au vreunul. Şi dă-mi, Doamne, graţia de a le spune acest lucru.
Amin”

De ce nu se vindecă unele boli?

Întreba cineva pe Sfântul Paisie Aghioritul: “Părinte, de ce nu găsesc oamenii leac pentru cancer?” Iar părintele i-a răspuns: “Dacă ar găsi leac pentru cancer, atunci ar apărea o altă boală, care nu ar avea leac”.
Asta s-ar întâmpla deoarece bolile apar datorită păcatelor (nu neapărat personale - în cazul celor cu viața sfântă, n.n.), iar în starea de păcat în care trăiește lumea, este imposibil să nu existe boli grele. A încerca să vindeci unele boli fără a dezrădăcina păcatul este echivalent cu a acoperi o rană cu puroi, să o faci frumoasă pe deasupra și să spui că totul este bine. Asta ar însemna să vindeci trupul, iar sufletul nu. Este o nebunie: întreținem corpul, spunem că este frumos, iar pe dinăuntru este stricat.

Din această cauză, atunci când cineva se îmbolnăvește, înainte sa meargă la doctor i se spune să meargă la preot să se spovedească. Nu numai pentru că o operație poate să fie fatală, ci și din cauza că trebuie înlăturată o eventuală cauză a bolii, care poate fi păcatul. Pentru aceasta însă, este nevoie de o spovedanie adevărată, iar nu de o formalitate, cum din păcate fac majoritatea. Putem avea lucruri din trecut, care să ne urmărească, și de care poate noi nici nu ne dăm seama. Afară de păcatele evidente ale desfrânării, lăcomiei și mâniei, putem să fi avut păcate prin care să fi supărat pe Dumnezeu, iar noi nici să nu ne dăm seama: poate am nedreptățit pe cineva, am supărat vreun preot, am fost blestemați de vreun părinte trupesc sau Doamne-ferește duhovnicesc, am ocărât vreo văduvă săracă, vreun copil orfan, sau alte păcate pe care trebuie să le căutam. Problema este că, odată cu trecerea mai multor ani, unii nici nu mai pot să-și amintească păcatele respective, mai ales dacă nici nu au conștientizat atunci când le-au făcut. De aceea nu le rămâne decât să-și ducă canonul prin boala ce o suferă, iar la spovedanie să spună că-i pare rău pentru cele ce a greșit, și nu și-a dat seama.

Am mai spus că o cauză a bolilor este și industrializarea lumii, schimbarea lucrurilor sănătoase făcute de Dumnezeu. De aceea, atunci când ne spovedim, să spunem că ne pare rău și pentru părtășia noastră, a tot ce se întâmplă rău în jurul nostru. Proorocul Iezechiel spune că Dumnezeu va pedepsi pe toți cei care nu plâng “din cauza multor ticăloșii care se petrec” în jurul lor (cf. Iezechiel 9, 4-6).

De aceea, să plângem pentru păcatele noastre, dar și pentru toată degradarea aceasta a lumii, și depărtarea ei de la Dumnezeu. Însă, să nu plângem arătând cu degetul, ci conștientizând că avem și noi partea noastră de vină pentru ceea ce se întâmplă în jur și conștientizând că suntem părtași cu această nebunie a modernizării lumii, prin faptul că folosim și noi produsele industrializării și ale tehnologiei noi, care va fi vinovată de distrugerea planetei [creației și omului, n.n.].

Extras din: Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, 2012

Patisonul și beneficiile lui

Patisonul (dovleacul turcesc, dovleacul alb), legumă mai puţin cunoscută Curcubita pepo L. ssp.compactus m.var. patisson Duch face parte din familia curcubitaceelor, fiind asemănător cu dovlecelul.


Patria acestor plante este  America de Sud si Centrala. În  Europa de Sud-Est  au fost aduși din  Franţa și Italia. Fructele de patison, de culoare albă sau gălbuie, sunt un fel de mini-discuri, dimensiunile variind între 3 și 12 cm și conțin 7-10% substanțe uscate: 3,4-5,0% zahăr: 20-23 mg/% acid ascorbic: 0,3 % mg/% vitamina  B1: 0,45 mg/%vitamina B2:  0,25 mg/% vitamina PP: 0,30-45 mg/% carotina: 1,35 mg/% substanțe pectice și săruri minerale. Posedând un gust plăcut patisonii favorizează mistuirea hranei  în organism și trezeste pofta de mâncare.
Astfel, fructul de patison conţine oligoelemente, săruri minerale și celuloză, glucidele fiind, în schimb, în cantitate redusă. Deși pulpa fructului de patison este mai puţin cărnoasă decât cea a dovlecelului, gustul fiind, aproximativ același, se spune despre patison că are, însă, o valoare medicinală mult mai mare decât dovlecelul, mai ales datorită faptului că este deosebit de util în multe reţete dietetice.
Substanţe active importante: proteine, celuloză, amidon, vitamina C, calciu, potasiu, magneziu, zinc.
Indicații terapeutice : în literatura de specialitate există peste 30 de reţete pe bază de patison, printre care se numără cele de salate, chifteluţe, supe, ciorbe, toate fiind bine suportate de organism. Enzimele pe care le conţine patisonul optimizează activitatea gastro-intestinală.
Este foarte posibil ca proprietăţile medicinale ale patisonului să fie probate nu numai de fruct, ci și de seminţe. Patisonii au actțune diuretică,  utillizarea lor conduc  la îmbunătățirea sistemului digestiv și totodată pot  elimina  din organism surplusul de apă și sare.

Patisonul este o plantă anuală, cu frunze mari, ascuțite, puternic sectate. Culoarea frunzelor  variază de la verde-deschis la verde-închis. Cârceii  lungi, cresc în teaca frunzelor începând cu cea de a 6-7 frunză. Florile galbene, amplasate pe lăstarii principali și laterali. Fructele turtite, de forma unei  farfurii  albe.
Sursa: http://www.plantforhealth.com/

Mătasea porumbului are acțiune diuretică și calmantă asupra organismului


Mătasea porumbului are proprietăți vindecătoare și este folosită în medicina populară. Are culoare roșiatică sau galbenă, iar mirosul specific, destul de fin.

Valoarea sa terapeutică și medicamentoasă se datorează conținutului de vitamine (K, E, C, B6) dar și de substanțe flavonoide, saponine, alantoină, taninuri, substanțe minerale, săruri de potasiu, lipide, rezine, steroli, mucilagi și ulei volatil. Pentru a beneficia de toate aceste elemente active, mătasea de porumb trebuie culeasă atunci când boabele de porumb sunt lăptoase, iar ea are un colorit deschis, galben, rosiatic. Se pune la uscat și se folosește în orice perioadă din an.

Nivelul ridicat de vitamina K din compoziția mătăsii de porumb o face să fie folosită la îmbunătățirea procesului de coagulare a sângelui. De asemenea, această vitamină mobilizează grăsimile din ficat și astfel stopează depunerea colesterolului. Are rol important în cresterea densității osoase, de aceea previne osteoporoza și riscul de fracturi. Specialiștii în domeniu medical spun că un deficit de vitamina K în organism poate duce la fixarea necorespunzătoare a calciului în interiorul acestuia.
Efectul diuretic pe care il are mătasea de porumb este important în tratamentul multor afecțiuni și boli. De asemenea, are proprietăți laxative, hemostatice, hipoglicemiante, colagoge, calmante, relaxante, toate datorate elementelor active din compozitia ei, mai ales a substanțelor flavonoide și saponine, sărurilor de potasiu și vitaminelor.

Mătasea de porumb poate fi folosită în tratamentul suferințelor articulare, urinare, ca de exemplu: gută, reumatism, afecțiuni provocate de excesul de acid uric, litiază, afecțiuni ale vezicii urinare, nefrită, cistită, calculi renali, boli de rinichi, boli inflamatorii și infecțioase ale tractului urinar. De asemenea, este un bun remediu în cazuri de retenție hidrosalină, urolitiază, ajută la eliminarea acidului uric, la vindecarea edemelor, ascitei. Proprietățile hemostatice o fac eficientă în tratamentul menoragiei, metroragiei, dismenoreei și a altor afecțiuni ginecologice.
Mătasea de porumb ajută în tratamentul obezității deoarece are efect de reducere a poftei de mâncare, de combatere a retenției de lichide, de normalizare a metabolismului. Mucilagii din mătasea de porumb contribuie la eliminarea excesului de apă din organism, astfel nu mai apar: edeme, inflamații și senzații de picioare umflate, greutate și oboseală. 
De asemenea mătasea de porumb scade nivelul de zahăr din sânge, de aceea poate fi folosită în cazuri de diabet, pentru prevenirea și combaterea acestei boli. Pentru pierdere în greutate se face un tratament cu ceai de mătase de porumb. Se pun 4 linguri de plantă la 500 ml apă clocotită, se lasă la infuzat timp de 2 ore, apoi se strecoară și se poate servi. Se bea câte 100 ml cu jumătate de oră înainte de masă, de 3 ori pe zi.

Cei care au o carența de potasiu și magneziu, nu trebuie să apeleze la efectul diuretic al acestei plante deoarece, ea stimulează eliminarea excesului de lichid din corp dar și a acestor săruri minerale. Un astfel de tratament trebuie folosit la recomandarea medicului, sau cu prudență, nu se bea ceai din mătase de porumb în cantitate mare.
Infuzia din mătase de porumb se realizează astfel: se adaugă 2 linguri de produs uscat la o cană de apă clocotită, se lasă la infuzat timp de 10-20 minute, apoi se strecoară și se bea încet, cîte o lingură din două în două ore. Tratamentul ajută la ameliorarea simptomelor bolilor de rinichi, la vindecarea cistitei și a altor afecțiuni articulare și urinare (de care am amintit mai sus).

Acest preparat are efect calmant, relaxant, detensionează, oferă o stare de siguranță, echilibru, stabilitate, de aceea este recomandat persoanelor care sunt stresate, afectate de situațiile dificile create de problemele cotidiene sau de oamenii extenuați, interiorizați, nervoși, încordați, obosiți, care au nevoie de energie, putere de concentrare, de iubire, susținere, o stare de bine, de răgaz și regăsire.
Sursa: http://bodygeek.ro/

Smochinul - plantă biblică, leac pentru trup și suflet

"Dumnezeu s-a folosit prin Isaia de o turtă de smochine pentru a-l vindeca pe Ezechia" (1Împărați20:7, Isaia 38:21).

Smochinul este un arbore cunoscut de mii de ani, el a fost descoperit înainte de grâu și este amintit și în Biblie. Încă de acum 6000 de ani se spune că egiptenii cultivau smochinul și apreciau roadele acestui arbore, mai mult decât atât însăși Cleopatra le considera extrem de delicioase.

După, cum bine se știe Adam și Eva și-au făcut ,,hainele” din frunze de smochin, iar multe resturi fosile ale acestui arbore s-au găsit în Valea Iordanului în urma săpăturilor arheologice și se pare că datau încă din secolul X i.Hr. Grecii erau mari consumatori de smochine iar romanii cultivau acest arbore pe teritoriul Imperiului. Ei considerau că smochinele le prelungesc tinerețea, le îndepărtează ridurile și îi fac să arate mai tineri. Musulmanii și evreii considerau smochinele aducătoare de prosperitate și bunăstare de aceea apreciau foarte mult acest arbore și chiar îl venerau. Smochinul apare menționat în faimoasele opere ale lui Homer – Iliada și Odiseea.
Smochinul este un arbore ce face parte din familia Moraceae (sau Moracee) și este originar din Asia. Este cunoscut și sub numele de smochinul comun și are denumirea științifică de Ficus carica. Principalele state producatoare de smochine sunt Asia, Africa de Nord, Italia, Irak, Croația, Franța, Spania. Apare și în flora din România, îndeosebi în zonele cu influenţă mediteraneană.  Smochinul a ajuns sa fie larg răspândit datorită fructelor sale delicioase și în America Centrală, Australia, India, Africa, Insulele Caraibe, Argentina, Chile, California, Mexic, etc.

Prezentare generală. Smochinul еstе un arbust mediteranean foarte apreciat pеntru fructele sale. Face parte din familia moraceelor. Înălţimea maximă a smochinului oscilează în jurul a cinci metri. Frunzele smochinului, deosebit dе puternice, cărnoase și cu un miros specific, plăcut, sunt mari, cu o formă palmat-lobată. Smochinul are florile femele și flori mascule grupate, fiori ce formează o inflorescenţă adăpostită într-un receptacul floral. Acest receptacul se va transforma în smochină. Pentru cure, pеntru hrănire curentă, pеntru aplicaţii medicinale se folosesc smochinele bine coapte, care se consumă ca atare sau sub formă dе sirop, decoct, macerat. Există și aplicaţii medicinale în care nu se folosesc fructele, ci frunzele și latexul dе smochin.

Substanţe active importante: săruri minerale, vitaminele A, B1, B2, C și PP, proteine, glucide (între 15 și 18%). Printre cei mai importanţi compuși din smochină – o enzimă asemănătoare cu sucul pancreatic. Smochina are o valoare calorică ridicată – 250 calorii la 100 g fructe uscate. Există chiar și o smochină medicinală, culoarea ei sunt un albastru spre violet.Utilizări. Smochina еstе tonică, reconfortantă, mineralizantă, reconstitutivă, sunt indicată celor care fac efort fizic și psihic, celor cu un consum mare dе energie, anemicilor, convalescenţilor, copiilor. Smochinele au proprietatea dе a relaxa și dе a deschide căile respiratorii (sunt utile în bronșite, laringite, traheite). Sunt, totodată, indicate în optimizarea traficului digestiv, sunt și un bun pansament pеntru pereţii stomacali și intestinali. 

Smochinele sunt cunoscute, dе asemenea, și ca antibactericid și antiinflamator, reducând chiar și unele inflamaţii interne, cum ar fi cele dе pe căile urinare. Se știe că smochinele pot fi utilizate și pеntru combaterea unor afecţiuni dermatologice – dе pildă, arsurile și negii – a gingivitelor, stomatitelor, amigdalitelor. Mai nou, smochinele sunt consumate și cu scopul dе a asigura o mai bună circulaţiei a sângelui, prevenindu-se astfel un accident vascular. Tot pеntru reglarea circulaţiei sângelui se folosesc și frunzele dе smochin, din care se fаcе infuzie. Infuzia din frunze de smochin este un bun remediu și  împotriva tusei. Se pun 30 g frunze la 1 l apă fierbinte, se lasă la infuzat timp de 10 minute și se bea în fiecare zi, timp de o săptămână. Furunculele, arsurile, abcesele dentare sau de alt tip se tratează cu cataplasme din smochine care în prealabil au fost fierte în lapte sau șinute în apă caldă.
Și dacă înmugurirea crenguţelor de smochin anunţă venirea Mântuitorului, ca leac, smochinele protejează oasele, vindecă bronşita şi răceala, tusea persistentă şi nu în ultimul rând ajută la pierderea kilogramelor în plus. În combaterea tusei se foloseşte cel mai frecvent siropul de smochine.

Mod de preparare: se fierb 500 de grame de smochine într-un litru de apă, iar după ce cantitatea scade la jumătate, lichidul se strecoară şi se adaugă 250 de grame de miere. Din amestecul obţinut se consumă două-trei linguriţe pe zi. Datorită conţinutului de vitamine A, B şi C, smochinele stimulează imunitatea, prevenind apariţia virozelor respiratorii în perioadele reci şi ajută la menţinerea unei vederi sănătoase.
De asemenea, persoanele care au probleme digestive pot consuma smochine datorită efectului lor laxativ. În acest caz se spală câteva smochine care se lasă pe parcursul nopţii într-un pahar cu apă sau lapte călduţ. Dimineaţa, pe stomacul gol se consumă smochinele şi se bea lichidul.Tratamentul trebuie urmat trei săptămâni. Cu sucul lăptos al smochinelor se pot combate negii sau bătăturile. Se fac aplicaţii de trei ori pe zi, timp de o şase-şapte zile, iar pentru furuncule se aplică comprese cu smochine călduţe fierte în lapte sau apă. Excelente energizante, smochinele sunt recomandate şi sportivilor, persoanelor care depun efort fizic sau intelectual de durată, copiilor şi adolescenţilor, dar şi persoanelor în vârstă. Împotriva afecţiunilor căilor respiratorii se foloseşte decoctul de smochine sub formă de gargară, iar în caz de inflamaţii ale gingiilor se utilizează decoctul de smochine pentru spălături bucale.

Atenţie: Nu sunt recomandate persoanelor care suferă de diabet. Smochinele sunt excelente şi pentru curăţarea tenului dar şi contra ridurilor. Se amestecă două smochine zdrobite cu două linguri de ulei de
măsline, iar masca obţinută, plină de vitamine, se aplică pe faţă o dată pe săptămână. Efectul este garantat.
 http://www.revista-maria.com/

"Cum putem descoperi pe Hristos?
 Dacă te numeri și tu printre cei pe care această întrebare îi macină, te poți considera a fi unul dintre eroii acestei lumi. Pur și simplu pentru că te zbați să exiști frumos în sânul unui mediu îmbibat de nepăsare și de îndoială! Ești un luptător într-o bătălie nevăzută, pe care o simți cu toți porii ființei tale. Te macină și te invadează prin toate simțurile. Lumea te împresoară de peste tot cu dorințe și cu patimi, cu întuneric înveșmântat în lumină, cu false plăceri ce doar promit veșnicia, cu nepăsare și îndoială.
Și, ca să fii sincer cu tine însuți, ai gustat și tu din acestea: din nepăsarea ce te-a cuprins cu ghearele-i ca de gheață atunci când te-ai simțit singur și neputincios, parcă uitat într-un univers plin de nedreptate și de durere, dar și de sfinți la care parcă nu mai ajungi; ai gustat și din îndoiala ce nu e decât rana sufletului care, sufocat fiind de micimea acestei lumi, se împiedică tot mai des în căutarea disperată a lui Dumnezeu. Și, pentru a fi sincer până la capăt, ai avut parte de momente în care, privind în jurul tău și în adâncurile oceanului propriei tale ființe, te întrebai doar atât: „Unde ești, Doamne?”
Ți s-a spus la ora de religie că Dumnezeu este peste tot. Probabil că, pentru moment, te-a liniștit acest răspuns. Dar ai deschis ochii larg și nu L-ai văzut. Ai scormonit în inima ta și nu ți-ai amintit decât de clipele frumoase ale copilăriei tale, în care bunica sau, în cazul cel mai fericit, mama te învăța să rostești „Tatăl nostru”, rugăciune pe care tu o repetai ascultător. Dar de atunci te-au izbit valurile acestei vieți și ispitele acestei lumi. Iar tu, tăria unei stânci nu o ai! Plăcerile se încăpățânează să se strecoare în mintea și în trupul tău, păcatele din jur îți asaltează cetatea inimii ca niște mercenari ai unei armate a întunericului, iar neputința te îmbrățișează ca o ființă pe care încă o urăști și o iubești în același timp.
„Unde ești, Doamne?” Găsirea unui răspuns îți aparține, cu siguranță, în exclusivitate. Nimeni nu poate găsi răspunsul în locul tău. Pentru că fiecăruia Hristos Domnul are să-i răspundă în parte. Nu există manuale de credință. Nu există răspunsuri gata făcute și nici formule magice. Dacă prea mulți se încăpățânează în jurul tău să demonstreze că Dumnezeu nu există și că e fie o invenție a Bisericii, fie doar un antidot al fricii omului simplu, e bine să observi că nimeni nu se grăbește să demonstreze că El există! Dacă e nevoie, sfinții Îl mărturisesc – cu rugăciunea, cu mila, cu iertarea, cu iubirea de aproapele –, dar numai atât! Fără demonstrații și silogisme.
El, pur și simplu, este! Cum să demonstrezi Viața Care este peste toți și peste toate? Să ne închipuim că cineva, urcând pe crestele munților, este înconjurat dintr-odată de un nor dens. Nu mai vede absolut nimic. Nici măcar pe sine! Ce i-am putea răspunde dacă l-am auzi strigând: „Vreau să văd un nor! De ce nu văd nimic?”
DEX-ul ne oferă aceste sensuri ale verbului „a descoperi”: a lua, a ridica de pe o persoană ceea ce o acoperă; a afla, a găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a pătrunde o taină, un mister.
Toate aceste sensuri se aplică în efortul descoperirii lui Hristos. Deocamdată, a descoperi înseamnă a înlătura ceva aflat între tine și Hristos. Desigur, El, ca Dumnezeu, nu poate fi atins și nici „acoperit” de ceva din cele omenești. Dar în inima ta? Ce Îl poate „acoperi”? Ce anume Îl poate închide acolo ca într-un nou mormânt? Răspunsul se rezumă la un termen simplu, dar profund prin consecințele lui: păcatul.
A descoperi pe Hristos înseamnă, mai întâi de toate, a-ți „vedea” păcatele. Desigur, „a vedea” corect și a nu distorsiona Adevărul, luând pe sfinți în ajutor, la nevoie. Sfinții au înțeles grozăvia păcatului doar pentru că nu l-au (mai) săvârșit. Păcatul se arată hidos doar când e privit din afara lui, pentru că din interior ne minte și ne obligă a-l vedea plăcut și frumos.
Ce urmează? Dacă „vederea” păcatelor proprii a însemnat în mod implicit și spovedirea lor, finalitatea nu poate fi decât vederea lui Hristos în Sfânta Liturghie. Mai întâi o vedere a Lui prin gesturi și cuvinte. Atât de necesare în această lume plină de orbi și de surzi sufletește! Tu vino să vezi și să auzi! Până să înțelegi ce se întâmplă dincolo de „vălul” gesturilor și al cuvintelor de acolo, va mai trece un timp. Dacă mai mult sau mai puțin, depinde doar de tine!
Acestea le afirm crezând și eu sfinților care L-au văzut pe Hristos în Sfânta Liturghie. Observă că nu am mai folosit ghilimele în aceste ultime afirmații. Adică sfinții L-au văzut în mod real încă din această viață. S-au împărtășit cu Trupul și cu Sângele Lui după ce au dat la o parte păcatele din ființa lor, și au descoperit pe Hristos.
Închei cu același îndemn la eroism cu care am început aceste rânduri. Creștinismul este credința celor care s-au jertfit pe ei înșiși pentru Hristos – Care îți va fi aproape în toată această luptă –, nefiind nicidecum religia celor care au fost jertfiți pe altarul impersonal și mincinos al acestei lumi. Nu acoperi pe Hristos cu propriile-ți păcate!" Ierod. Paulin Iluca, Manastirea Putna)