Sa fii iubit de Dumnezeu - pilde ortodxe

Un bătrân monah, drag sufletului meu, odată fiind întrebat de ce lăcrimează și suspină pentru sufletele triste, care își lasă durerile pe umerii lui și poate nu se vor mai întoarce niciodată ?
Iar bătrânul, ștergându-și cu mâneca dârele mari de pe obrajii uzi i-a spus având chipul luminos:
„Dacă-l plâng nu-mi mai este străin îmi este ca un frate. Hotărârea o iau lacrimile mele...“
"...toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai din suferință nu vrem să învățăm ceva!
Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde ! Suferința e veșnic nouă, mereu variabilă, orișicând proaspătă.
Însă cred că totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; aici e mângâierea, aici e cununa, aici e jertfa.
Să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înseamnă a suferi...
„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.“(Matei 5,4). Hristos e cel mai intim cu noi, mai intim decât noi înșine. Eu nu mă cunosc la fel de bine cum mă cunoaște El și nu țin la mine așa cum ține El.
Hristos Dumnezeu vrea ce e mai bine pentru noi. Nici noi nu vrem atât bine, cât bine ne vrea El.
Dacă noi vedem doar aici și acum, Domnul vede în perspectivă, știe ce voi face în viitor, vede și cunoaște ceea ce eu nu pot pătrunde.
Și ce este interesant că nu ne dă mai mult decât putem duce.
Hristos e cel mai bun prieten al nostru și ar trebui să vorbim cu El ori de câte ori simțim, liber, deschis și sincer.
Nimeni nu poate cât poate Hristos și nimeni nu mă poate duce de mână așa cum o face El.
Să fim întru Hristos înseamnă să devenim una cu El într-o comuniune unde trăirea depășește cuvintele și totul se petrece într-un grai al inimii.
Hristos este atât de prezent în viața noastră încât sunt convins că fiecare dintre noi de multe ori i-am simțit răsuflarea în ceafă...
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, ne iubește mult iar noi trebuie să învățăm ce înseamnă cuvintele „Facă-se Voia Ta“ cea sfântă și nu pofta mea cea egoistă.
Dumnezeu are pedagogia Lui pe care nu o putem înțelege.
El le așază pe toate atât de minunat și armonios încât chiar trăiești din plin sentimentul minunii, numai că noi nu avem răbdare.
De ce nu înțelegi oare suflete că dacă Dumnezeu te pierde pe tine, nici îngerii nu-i sunt consolare ?!
Biserica nu e tribunal, ci este prilej de întâlnire și de mângâiere cu Hristos.
E răspunsul nostru la invitația lui Hristos care zice „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!“ (Marcu 6, 50) ; „Nu te teme. Crede numai.“ (Marcu 5, 36)
Ridicați-vă din păcat și nu vă mai temeți „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Matei 28, 20)
E bucurie, e trăire, e binecuvântarea de a simți gustul dulce al iertării.
Numai păcătoșii pot gusta creștinismul în toată plinătatea lui, căci nu este nici un păcat care să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu.
Căci contrariul păcatului nu e virtutea, ci contrariul păcatului e libertatea. A fi liber pentru Hristos.
Ca să revin la suferință îmi dau seama că nu suntem aproapele nimănui.
Ni-l facem pe un altul aproapele nostru, făcându-ne aproapele său printr-o faptă, printr-un gând de rugăciune sau un cuvânt bun ce ne poate aduce Raiul, aidoma tâlharului de pe cruce.
Să ne doară durerea celui de lângă noi și să ne bucure bucuria lui și așa vom împlini porunca lui Hristos căci „dacă l-am câștigat pe fratele meu, l-am câștigat pe Dumnezeu”

MINUNATA VEDENIE

MINUNATA VEDENIE

Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din Mănăstirea Vovideniilor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu numele Tecla, a dormit peste 20 de ore (de la 9.30 dimineaţa, până la ora 6 a doua zi).

Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi, lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până dimineaţa.

La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal, dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoapele, dar nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea singură.

De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne !”, dar tot surâzând. Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis tare: „Tu, Împărăteasă cerească !”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.

Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările mănăstirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârdnică, blândă, smerită. Cu un cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit pe lângă Maica Stareţă care era bolnavă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i fără vicleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire [autoînchipuire – n.tr.]

Ea a povestit următoarele:

„Când am adormit, văd că vine la mine sora mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16 ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâmbind: «Haide cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.

Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau. Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am întrebat: «De ce călugării aceştia cad în groapă ?». Tinerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu neluare aminte din mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere». Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis: «Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de mână şi am pornit.

Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împărtăşit şi nu vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu desăvârşire curată, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit. Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi înainte, iar îngerul păzitor s-a făcut nevăzut.

Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe pirostii, erau parcă nişte lemne care ardeau, dar straşnicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi haide înainte !». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt puşi în cuptoare cu văpaie ?». Tânărul mi-a răspuns: «Aici au căzut toţi creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau necuviincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau dis-de-dimineaţă. Priveghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus înainte.

Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns: «Pentru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru clevetire şi osândire».

Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod peste ea, iar din groapă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tânărul mi-a răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pământ fără grijă, erau indiferenţi faţă de cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie – n.tr.) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar cine-i pomeni».

Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat. Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam cu uşurinţă.

Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau vaiete. În acel loc am văzut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împrejurul gâtului era un şarpe ce avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am început a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună din acel loc. L-am întrebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns: «Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata pentru toate lucrurile ei».

Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console) ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte groaznici la vedere, iar straşnicii îi aruncau pe aceşti oameni în prăpastie. Diavolii rupeau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate pătimeşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».

Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoareci, broaşte şi diferite spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opreau cu apă fierbinte din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii, ei mâncau, beau şi se îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau, straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru mâncarea cea de frupt din timpul postului.

Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească între dânşii».

Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi, lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Primul şedea în biserică cu neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în biserică şi de aceea îi taie limba. Al treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe urechi».

Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o femeie şi vărsa apa cu găleata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?», am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.

Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot merge aşa de repede, dar el a zis: «Priveghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noastre a căzut un om şi s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am întrebat pe însoţitorul meu de ce l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».

După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea, într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau, zicând că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi m-a trecut peste râpă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic Gheorghe.

În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă !». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici ? Pleacă ! Nu vei suferi nici o scânteie din focul acesta !». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».

Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare, spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».

Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau. Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis: «Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti), dar vieţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împărătesei cereşti, ei sunt izbăviţi de focul cel veşnic».

De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este pământul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte, iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o biserică, iar lângă ea un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa, dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învierea lui Hristos văzând…». În biserică era o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe coloane. Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgimea bisericii, ele păreau tare puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».

În biserică era minunat de bine, încât mergând, am strigat: «Doamne!». În mijlocul bisericii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să privesc în sus, dar acolo era aşa de luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască, de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».

Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne, Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu nespusă frumuseţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amândouă mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest suflet înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Roagă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor. Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl poartă».

În biserică pe analog era Evanghelia şi icoana Maicii Domnului. Atunci toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfântul Gheorghe am făcut la fel.

După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă biserică, mai mică. În mijlocul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împletească cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică. La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheorghe a răspuns: «Pentru cei drepţi».

Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Acestea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovidenie». Când am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu demult răposată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».

Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa căreia era stareţa Ludmila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».

După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!? Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».

Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la lăptărie, în ograda vitelor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu, Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».

Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nostru, care avea viaţă foarte bună. Înaintea călugăriţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi surâdeau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu te vei întoarce înapoi!».

În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăstirea cea mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi. Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină luminoasă împodobită cu cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă, altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi mai mare. La urmă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cunună odată se ridica, iar altădată cobora. Din partea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele mănăstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de dânsele.

Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi, poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi intră maica noastră răposată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu cunună pe cap. După dânsa intră altă călugăriţă, iar haina neagră a ei era încă şi mai strălucitoare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă. Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am întrebat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoastră?». Maica mi-a răspuns: «Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.

După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi? La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în cealaltă lume, groaznic este a şi gândi»”.

Sufletul îngrozit de cele văzute!

După această vedere în vis, ea a şezut culcată în aşternut 10 zile. Era tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi, seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu greu. În vremea citiri Evangheliilor era ţinută de subţiori, dar după citirea ultimei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din acea zi a început a se îndrepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi umblă la toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea trăieşte şi astăzi (în anul 1910).

Acasă la Sfântul Ioan Rusul !

Moaştele Sfântului Ioan Rusul se află în localitatea Procopie din insula grecească Evvia. Grecii l-au adus aici pe sfântul atunci când au plecat din localitatea Procopie din Turcia, în urma schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia, în jurul anului 1924. La Sfântul Ioan Rusul, mare tămăduitor şi făcător de minuni, au evlavie credincioşii de pretutindeni.



Pe insula Evvia, în oraşul Procopie „cel nou“, Sfântul Ioan Rusul îi adună pe toţi în jurul moaştelor sale. La raclă, de dimineaţă până seara, se aude murmur de rugăciune. Până şi copiii îşi mai temperează zburdălnicia, apropiindu-se de el ca de un prieten.
Aici, grecii i-au ridicat o biserică impunătoare Sfântului Ioan Rusul, cel care a trăit toată viaţa ca un rob, în grajd, împreună cu animalele. S-au chinuit timp de 21 de ani (1930-1951) să o zidească. Este în formă de navă, zugrăvită cu fresce bizantine şi îmbrăcată în marmură. Impresionantă este şi catapeteasma prin filigranele în marmură albă.
Cu toate că este înconjurat de bogăţii, primite în semn de mulţumire de la credincioşii care i-au simţit ajutorul, sfântul îi întâmpină pe toţi în picioarele goale şi cu faţa întoarsă spre cei care îi şoptesc printre lacrimi şi frânturi de rugăciuni necazurile.
După ce şi-au descărcat inima, credincioşii merg la micul paraclis de lângă biserică, unde se încing cu centura şi se acoperă cu camilafca sfântului, şi apoi se închină, fac metanii şi plecăciuni în faţa icoanelor Sfinţilor Siluan Aghioritul şi Serafim de Sarov, prieteni şi împreună-rugători cu Sfântul Ioan Rusul. Din tinda paraclisului, de la nişte robinete special amenajate, credincioşii îşi iau acasă ulei sfinţit de la candela care arde neîncetat la racla sfântului tămăduitor şi făcător de minuni. Ultima oprire este la agheasmatarul cu apă sfinţită, aflat la câţiva paşi de paraclis.

Doctorul Ioan Rusul



Întâlnirea pelerinilor cu smeritul Sfânt Ioan Rusul îi reaminteşte fiecăruia că este robul lui Dumnezeu, în care trebuie să ne punem nădejdea. Iar minunile pe care le face Dumnezeu prin robul său, Sfântul Ioan Rusul, sunt grăitoare în acest sens. Oameni care şi-au pierdut orice speranţă s-au rugat sfântului şi, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu, au trăit cu adevărat starea de robie întru Hristos care i-a mântuit.
Doctorul Matzuros din oraşul Limni, situat pe insula Evvia, este printre cei care şi-au pus ultima speranţă în ajutorul Sfântului Ioan Rusul. Toată viaţa a fost ateu, având încredere doar în ştiinţă. Şi, conform ştiinţei, s-a dovedit că este bolnav de cancer în metastază. În timp ce era întins pe patul de spital, s-a rugat pentru prima oară lui Dumnezeu - Cel în care nu crezuse până atunci - să-l vindece prin moaştele Sfântului Ioan Rusul. La scurt timp, este vizitat de un doctor tânăr. Din una în alta, acesta îi spune că nu o să moară, pentru „că o să iau eu tot ce ai rău înăuntru“. Doctorul a crezut abia atunci când sfântul i-a spus că este acela pe care „l-ai cerut mai înainte“. Următoarele analize au demonstrat limitele ştiinţei, cancerul dispăruse complet.
Altă dată, îmbrăcat tot în doctor, sfântul chiar şi-a spus numele, „Ioan Rusul“, atunci când soţia lui Constantin Polihronie l-a întrebat cine este şi i-a cerut să îl ajute pe soţul ei paralizat de zece ani. După ce sfântul l-a vindecat, soţul povestea că a simţit cum nişte mâini invizibile îl ridicau din pat.



„Sfinte Ioane, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea noastră“, se rugau sfântului părinţii a doi copii bolnavi de leucemie. Dimineaţa, ştiinţa a fost iar înfrântă, copiii erau vindecaţi. Drept mulţumire, familia de ciprioţi a adus la racla sfântului două statuete din ceară de mărimea celor doi copii.
Sfântul Ioan Rusul este şi grabnic ajutător. Părinţii unei studente dependente de droguri, care nu mai era de găsit de mult timp, nu s-au mai clintit de la racla sfântului şi au ţinut post negru toată Săptămâna Patimilor a anului 1980. În Sâmbăta Mare, au plecat în satul lor pentru slujba Învierii Domnului. A doua zi, la Vecernie - „A doua Înviere“, familia întregită se ruga la moaştele sfântului. „Săptămâna aceasta am dus o luptă între viaţă şi moarte. Alegeam întotdeauna moartea. O putere nevăzută însă, mai presus de om, m-a răpit din drumul către moarte şi m-a readus la viaţă, acasă, aici“, a spus fata adusă în sânul familiei de Sfântul Ioan Rusul.

„De ce mă urăşti, Sfinte Ioane?“



„Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă“, se ruga săraca Arhondula, căsătorită de opt ani. Într-o noapte, Arhondula izbucneşte în lacrimi: „Ce ţi-am făcut eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie?“ În următoarea noapte, bate cineva la uşă. Femeia vede afară o lumină având chipul Sfântului Ioan, care i-a spus: „Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie“. În urma rugăciunilor, familia a fost binecuvântată cu trei copii care au umplut de fericire casa şi inimile părinţilor.



Spuneam că Sfântul Ioan Rusul este perceput de copii ca un prieten drag.
Aşa îl considera şi moşuleţul Nicolae. „De ani de zile suntem prieteni! Şi cum să nu fie aşa, dacă îmi împlineşte imediat tot ceea ce îi cer?“, spunea tuturor bătrânul. Dar într-un an a venit la sfântul cu o adâncă mâhnire în suflet. Cu o zi înainte tot auzea o voce care spunea: „Aşa sunt uitaţi prietenii?“ Nedumerit de unde vine vocea, a intrat într-o băcănie, unde se auzeau nişte cântări bisericeşti. După ce a aflat de la vânzător că se transmitea în direct la radio slujba de la sărbătoarea Sfântului Ioan Rusul, a plecat acasă într-un suflet. A doua zi era la racla sfântului, cerându-i iertare. „Puţin lucru este să-ţi spună un sfânt că l-ai uitat? Pot să-i mai zic acum prieten?“, se văita el, în curăţia inimii sale. Dar sfântul îl chemase tocmai pentru că îl considera un prieten drag al său.
Însă sfântul îi ajută şi pe cei care nu sunt prietenii lui, care nu se roagă lui. După moartea prematură a soţului, Areti şi fiica ei Hrisa au fost alungate de fraţii soţului din casa lor. După multe procese care au fost în favoarea fraţilor, Areti a hotărât să renunţe. Însă, în noaptea de dinaintea ultimului proces, văduvei îi spune în vis un tânăr cu faţa senină: „Casa e a ta. De proces o să am eu grijă. La orice necaz şi primejdie cereţi ajutorul lui Dumnezeu şi nouă, celor ce-I slujim Lui. Eu sunt Ioan din Rusia. Mergeţi mâine la judecătorie liniştite.“ După ce judecătorul le-a dat dreptate, au venit direct la sfântul ca să-i mulţumească, uimite că sfinţii lucrează printre noi şi ne ştiu toate necazurile, chiar dacă noi nu îndrăznim să le spunem.



Sunt convins că pelerinajul la racla cu moaştele Sfântului Ioan Rusul poate înmuia chiar şi pe cei necredincioşi şi reci la inimă. Aici simţi cu adevărat ospitalitatea şi tinereţea sfântului, care prin smerenie şi simplitate îţi intră la inimă, devenindu-ţi un prieten drag.

Viaţa Sfântului Mărturisitor Ioan Rusul



Sfântul Ioan Rusul s-a născut în jurul anului 1690 în Rusia. A căzut prizonier la turci, în timpul războiului dintre ruşi şi turci, în jurul anului 1711. Aşa a ajuns rob la un ofiţer superior turc din Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei, pe care l-a respectat şi i s-a supus cu smerenie. Pentru că nu l-a obligat să se lepede de Hristos, Dumnezeu i-a dăruit turcului bogăţii şi faimă. Cu toate că stăpânul i-a cerut să nu mai locuiască în grajd cu dobitoacele, sfântul nu şi-a părăsit locul de nevoinţă. În urma faptului minunat prin care i-a trimis stăpânului mâncarea preferată tocmai la Mekka, oamenii l-au privit cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu. A plecat la Domnul la vârsta de aproximativ 40 de ani, pe 27 mai 1730, la înmormântarea sa fiind prezenţi chiar şi mulţi musulmani. Sfintele sale moaşte au fost descoperite peste trei ani, după ce s-a arătat sfântul în vis preotului satului. În anul 1832, Osman Paşa a aruncat moaştele sfântului în foc, dar pentru că au văzut că acesta se mişca prin foc ca un om viu, turcii au fugit îngroziţi. Sfintele moaşte nu au ars, dar au rămas negre de la fum până astăzi. Moaştele Sfântului Ioan Rusul au fost aduse în Grecia în jurul anului 1924.



La Ioan noi credincioşii să alergăm, cei ce în suferinţe şi în necazuri ne aflăm, şi să cădem strigând cu evlavie din adâncul sufletului: Sfinte, ajută-ne nouă, celor ce ne rugăm ţie, aleargă şi ne izbăveşte din această nevoie. Nu trece, Sfinte, cu vederea, rugăciunea umilă a celor ce aleargă la acoperământul tău."

Cere de la Dumnezeu pace, linişte sufletelor, până la sfârşit răbdare şi mântuire sufletelor pentru noi, cei ce ne rugăm ţie şi lăudăm cele minunate ale tale."
Cu mijlocirile Sfântului Ioan, pe care-l sărbătorim astăzi, să reverse Dumnezeu milostivirile Lui peste noi toţi!
Doamne ajuta!

Cuvant pentru suflet !

Zilnic, o fetiţă mergea şi venea de la şcoală. Deşi în acea dimineaţă vremea era pusă sub semnul întrebării şi se formau nori, ea şi-a parcurs zilnicul drum spre şcoala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete şi fulgere. Mama fetiţei a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la şcoală, şi s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila.

În urma vuietului de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în maşină şi a condus de-a lungul rutei spre şcoala copilei sale. Făcând asta, şi-a văzut fetiţa mergând, însă, la fiecare fulger, fetiţa se oprea, privea în sus şi zâmbea. Altul şi altul urmau rapid, iar fetiţa, la fiecare fulger, privea la lumină şi zâmbea.

Când mama a ajuns cu maşina lângă fetiţă, a deschis geamul şi a strigat-o: “Ce faci? De ce te tot opreşti?”

Copila a răspuns: “Încerc să arăt drăguţă, Dumnezeu continuă să îmi facă poze.”

Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în furtunile cu care te confrunţi în calea ta! Şi nu uita să le zâmbeşti!



Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

 

Credința, nădejdea și dragostea-Să înceapă orice lucru cu rugăciune şi cu semnul Sfintei Cruci. Ce învătături şi sfaturi duhovniceşti daţi credincioşilor pentru a-i întări în cele trei virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – care stau la temelia mântuirii noastre?

Eu sunt om simplu şi necărturar şi nu mă pricep a da învăţături aparte la cele trei virtuţi teologice. Acestea le las pe seama teologilor care le pot înţelege şi tâlcui celor ce-i ascultă. Aici trebuie să cunoşti o teologie a celor mai mulţi şi necărturari, care încă nu ştiu Crezul şi Tatăl nostru, ba nici rugăciunile începătoare. După a mea slabă putere şi pricepere, în cele spre folosul mântuirii, eu, mai întâi, le aduc aminte credincioşilor de frica lui Dumnezeu care învaţă pe om să se abată de la rău (Pilde 1, 7; 9, 10).

Ştim de la Sfinţii Părinţi că înţelepciunea are două capete. Cel de jos este frica de Dumnezeu, iar cel de sus este dragostea de Dumnezeu, care este „legătura desăvârşirii”. De la frica de Dumnezeu începând, eu îi îndemn pe credincioşi la frica de moarte şi de judecată. Apoi le aduc aminte de muncile iadului, de slava raiului, de milostenie, de creşterea copiilor în frica şi certarea Domnului, de spovedanie sinceră şi deasă, de părăsirea păcatelor, care este adevărata pocăinţă.

Pe cei căsătoriţi îi îndemn la viaţă curată de familie, sfătuindu-i să părăsească păcatul cel greu al uciderii de copii şi orice încercare împotriva zămislirii de copii. Îi îndemn să părăsească certurile, judecăţile, mânia, beţia şi ura şi îi îndemn să se împace unii cu alţii mai înainte de asfinţitul soarelui.

Îi îndemn pe credincioşi să nu se ducă la cei care descântă, la vrăji sau la „deschiderea pravilei”, care este vrăjitorie cu lucruri sfinte, numită de Sfinţii Părinţi „ghitia”.

Îi îndemn pe credincioşi să meargă regulat la Sfânta Biserică, să asculte predicile preoţilor şi să nu se adune prin case sau la adunările sectare. Îi mai îndemn să se păzească de beţii, de desfrânări, de adulter şi de celelalte urgii ale acestor grele păcate. Îi îndemn să postească cu sfinţenie cele patru posturi, precum şi miercurea şi vinerea, afară de cazuri de boală sau alte împrejurări binecuvântate.

Îi sfătuiesc pe credincioşi să nu citească cărţi eretice şi sectare, nici să discute despre credinţă cu sectarii, ci să citească Sfânta Scriptură cât mai des, precum şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Îi sfătuiesc pe credincioşii noştri să aibă în casă Ceaslovul, Psaltirea, Biblia, vieţi de sfinţi şi alte cărţi de rugăciuni şi folositoare de suflet. Îi îndemn să asculte de preoţi şi de duhovnici, ştiind că sunt rânduiţi de Dumnezeu.

Îi îndemn, de asemenea, să se roage seara şi dimineaţa şi să înceapă orice lucru cu rugăciune şi cu semnul Sfintei Cruci. Îi îndemn să trăiască în pace cu cei din casă, cu vecinii, cu toţi oamenii; să aibă milă de cei neajutoraţi, străini şi bolnavi; să nu fure nimic de la alţii, nici din averea cea de obşte.

Îi mai îndemn să se roage pentru toată lumea, să rabde cu bărbăţie necazurile; să dea celui cu cinstea, cinste; celui cu frica, frică; celui cu dajdia, dajdie; şi nimănui cu nimic să nu rămână datori – cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani, capitolele 13, 5-8.

Acestea şi altele de acest fel învăţ pe creştini, pe fiii Bisericii noastre Ortodoxe, care ajung până la mine. Iar a face mare teologie cu aceşti nevinovaţi creştini, nici nu mă pricep şi nici nu socotesc a le fi lor de mare folos, câtă vreme au încă dinţi de lapte la cele mai înalte şi subţiri învăţături duhovniceşti.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 45-47)


Cuvânt de bucurie al Părintelui Arsenie Papacioc

---

Iubiți copii ai lui Hristos,
1. Bunul Dumnezeu ne-a creat singur numai pentru El – nu și pentru dracu sau patimi. Ne-a creat dintr-o fără margini iubire.
2. Trebuie să-i dovedim și noi iubire, fie direct, fie iubind semenii noștri și întreaga creație.
3. Nu-i niciodată cineva degeaba lângă tine, dă-i ceva, nu din ceea ce ai, dă-i din ceea ce ești.
4. Prin marea Întrupare Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam: îndumnezeirea după har și putința de a ierta – deci prețuim cât prețuiește El (după trup). A fost una cu noi și acum noi suntem una cu El.
5. E foarte dureros că pierdem timpul care e foarte scump la Dumnezeu și că se intră într-o dulce nepăsare.
6. Trezește-te frate și întreabă-te cine ne-a făcut și pentru ce ne-a făcut – sigur – să fim împreună cu El în marea Fericire veșnică lângă Maica Domnului ca îngerii.
7. Maica Domnului este o nouă lume. Cât poate Dumnezeu cu puterea poate și Maica Domnului cu rugăciunea. Consider că e supărată pe toți care nu-i cer nimic.
8. Iertați fără amânare. Iertarea este mai mare decât jignirea pe care considerăm că ți s-a făcut pentru că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât ura și dușmănia satanică.
9. Să ne iubim fraților. Nu mai este vreme și de altceva. Nu mai judecați cu inimă rea pe alții, luați câte o gură de aer creștin și păstrați-vă inima într-o veselie răcoritoare; aceasta vă poate înlocui nepăsarea sufletului și să rămâneți într-o mare apropiere de inima Domnului Iisus Hristos, Care a aruncat focul pe pământ și a zis: „Ce alta doresc decât să țineți cu strășnicie flacăra aprinsă și înțelegeți că omul nu este lup, ci este dumnezeu pentru om“.
10. Ca să puteți respira aerul îngerilor rămâneți într-o ne-schimbată prezență creștină care este mai plăcută la Dumnezeu decât o obișnuită și pretențioasă nevoință.
11. Încercați să vă cunoașteți zborul pe singura direcție – Iisus Hristos.
12. Și... hai, veseliți-vă!

Înălţarea Domnului

Autor: Pavel Mariana Florica  |  Album: Hristos e viu  |  Tematica: Slujire

               Înălţarea Domnului
                                                            Faptele Apostolilor 1:1-14

Timp de vreo patruzeci de zile
După ce Domnul a-nviat,
Celor ce au umblat cu Sine
Adeseori S-a arătat.

Când erau toţi strânşi laolaltă
Acolo,-n camera de sus,
Cum s-a-ntâmplat şi altă dată,
Apăru între ei, Isus.

Le-a spus despre Împărăţie,
Despre tot ce se va-ntâmpla
Şi că primi-vor forţa vie
Pe Duhul sfânt, ce-i va-ndruma.

Şi Duhul sfânt, Mângâietorul
Va rămâne în veci cu ei
Când El, Isus, Mântuitorul
Curând pleca-va dintre ei.

I-a luminat atunci la minte
Ca să priceapă din Scripturi
Ale proorocilor cuvinte
Şi sfintele învăţături;

Hristosul trebuia să moară
În locul celor vinovaţi
Dar şi să învieze iară
Ca noi să fim răscumpăraţi.

Le-a spus să propovăduiască
La orice om de pe pământ
Că poate să se mântuiască
De crede-n numele Lui sfânt.

Dacă de rău se pocăieşte,
Va crede, se va boteza,
O nouă fire dobândeşte
Şi va trăi spre slava Sa.

Martori devin, ai Învierii
Toţi cei ce cred în jertfa Sa
Ei duc vestea răscumpărării
Şi-o viaţă nouă vor avea.

După aceste sfaturi multe,
Învăţătorul i-a chemat
Către Betania, spre munte,
Unde-au mai fost şi altadat’.

Acolo, mâinile-şi întinse
Spre ei şi-i binecuvântă.
Uşor-uşor, El se desprinse
De-acest pământ şi se-nălţă.

Rămas-au toţi în adorare
Cu ochii aţintiţi spre cer
Cu sufletele-n închinare
În al credinţei sfânt mister.

Uimiţi, cu toţi-L urmăriră
Până-L acoperi un nor.
Atunci, doi îngeri se suiră
Ca să le spună tuturor:

“Bărbaţi galileeni, de ce staţi
Şi vă uitaţi miraţi spre cer?
Acest Isus, ce-L urmăriţi toţi,
Va coborâ-n acelaşi fel!

Cuprinşi de-o mare bucurie
Au mers în camera de sus
Fiind de-atunci, o mărturie
A învierii lui Isus.

Ei stăruiau în părtăşie,
În cereri şi în rugăciuni,
Luau cina cu bucurie
Şi făceau semne şi minuni.

Trăiau cu toţi în armonie,
În pace sfântă şi mult har,
Lucrau pentru Împărăţie
Ducând la toţi cerescul dar:

Iertarea doar prin pocăinţă
Faţă de Domnul cel de sus
Şi mântuirea prin credinţă
În jertfa sfântă-a lui Isus.

Şi noi, creştinii de la urmă,
Aceeaşi misiune-avem:
Să vieţuim în sfânta turmă,
Calea spre cer s-o arătăm.

Domnul Isus Se va întoarce
Curând, aşa cum S-a-nălţat.
Ferice de acel ce face
Cum Domnul Său l-a învăţat!

Ruga de seara

Astept sa vina Domnul
Ca ruga sa-mi asculte,
Sa-mi deie lacrimi multe
Si-n lacrimile mele
Pe suflet sa mi-l spele.

Astept sa vina Domnul
Ca ruga mea saraca
Vapaie sa mi-o faca
Si-n raza lui divina
Sa vad si eu lumina.

Astept sa vina Domnul
Ca multele-mi pacate
Sa mi le lase toate
Si-n mila lui cea mare
Sa-mi dea in veci iertare.

Astept sa vina Domnul
Spre mine, mai aproape,
Sa-nchida-aceste pleoape...
Si-n cer apoi la Sine,
Sa intre si cu mine.

Părintele Ilie Cleopa

Plângerea-n credință

Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu.
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastră luptătoare.
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.

Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.

Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât,
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit,
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
- Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
- O, mama mea, ce mult eu te iubesc!

Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!

Cu supunere întru Domnul,

RamonaBV

REAPRINDEŢI CANDELA

Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu.
Degerat la mâini şi la picioare,
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne Cel din slăvile creştine,
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo şi pe tine
În Siberii fără de sfârşit ?!

Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă !

Ninge frigul şi pustiul plouă,
Degerată-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fară sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniti şi îngheţaţi,
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.

Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă !

de Grigore Vieru

Mama

La icoana din odaia mare
O măicuță a îngenunchiat
Ruga se sfârșește-n așteptare.
Pentru a câta oară i se pare,
Că atâta drag și-atita jale,
V-a aduce-n pragu-i pe băiat?

Își dorea să-i vin-acum feciorul
De-undeva, din lume-nstrăinat.
De-un pustiu de vreme îi duce dorul
Și-ar fi vrut să-l vadă azi în sat.

Clopotul doinește a chemare
La biserica de lemn din sat.
Pleacă-ncet măicuța pe cărare.
Coșu-i rânduit a îndestulare
Pentru sfânta taină de-nchinare
Cu cozonac și ou încondeiat.

Slujba s-a sfârșit spre dimineață
Și deacum, sătenii au plecat.
Singură, măicuța-și dă povață:
«Dacă Dumnezeu-așa a judecat...»
Resemnată, șterge de pe fața,
Lacrima. HRISTOS A ÎNVIAT !

Cu râvnă întru Domnul
Marina Chițan

RUGĂCIUNE DE SEARĂ

Cu de lacrimi gene ude, înalţ rugă Domnului:
Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului;
Gînduri ce mă tulbur, cu al Tău Duh înfrânge-le;
Trupului meu dă-i odihnă; răcoreşte-mi sângele;

Somn uşor să mă suprindă, să dorm lin ca florile,
Şi cu inimă curată să mă scoale zorile;
Rugăciune să-nalţ spre Tine şi să-Ţi cânt poruncile,
Precum cânta ciocârlia peste toate luncile;
Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele,
Să pot umple, ca şi ele, fagurii cu binele,
Si să te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii,
Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii!

de Vasile Militaru

RÃVAȘ DIN PRIBEGIE

Îți trimit, măi Ghiță frate
Acest răvaș de departe.
Ca să știți că mai trăiesc
Și pe-aici mă chinuiesc.
Departe de voi și țară,
Prin straini painea-i amara.
Tot ce'ncerc si tot ce fac,
Nimica nu mi-i pe plac.
Port in suflet greu alean
Si ma usuc an cu an.
An cu an si zi cu zi,
Tot asa pan'ce-oi muri.
Ma tot rog in gandul meu,
Doar s'a'ndura Dumnezeu
De neamul nostrucrestin,
Ce se stinge'n jug si chin.
Cine-si pierde Tara lui
E copil al nimanui,
Ratacind din loc in loc,
Suflet fara de noroc.

Unde's mandrii nostri munti,
Sate cu batrani carunti,
Izvoare ce spun povesti
Plaiuri scumpe romanesti,
Dumbravi cu stejari batrani,
Hore mandre de romani?
Acea lume de tarani
Ce's stapani de mii de ani,
Peste glia cea strabuna
Cer de stele, soare, luna.

Cand traia mama si tata
Si ne strangeam toata gloata,
La un Pasti sau la Craciun
Cu colindul de Ajun,
Eram toti veseli, vioi
Cu toti fratii langa noi.
Bucuria noastra mare,
Stralucea ca sfantul soare.
Insusi Bunul Dumnezeu,
Parca traia'n satul meu.
Gradinile roditoare,
Infloreau scaldate'n soare
Grijite cu drag si zor
De crestinescul popor.

De pe drumurile straine
Ce sa va trimit fratine?
Bani si-averi n'am adunat,
Doar ceva de imbracat.
Nu mi-am ridicat palate,
In neagra strainatate.
Nici viata n'am avut,
Chinul vostru m'a durut.

Asa mi-a fost datul sortii,
Sa nu-i vad in ceasul mortii,
Nici pe mama, nici pe tata,
Nici pe frati, nici pe surori.
Cum sa mai fi strans comori,
Pe pamanturi rosi, pustii,
Unde nu cresc bucurii?

Pe meleagurile straine,
Nu gasesti umbra la nime.
Numai pietre, numai spini,
Sa tot plangi, sa tot suspini.
N'ai nici frati, n'ai nici surori
Codri verzi, gradini de flori.

Unde-i, mai frate Mihai,
Tara noastra ca un rai,
Lanuri bogate, livezi
Primaveri si rauri verzi?
Frunza toamnei cu rugina,
Manastiri cu Bucovina,
Ierne grele si nameti
Cern fulgi albi pentru poeti.

Dormeau vaile'n zapada
Si crestea iarba'n livada.
Barsanele la izvor
Fluerul ciobanilor.

Ma rog, Doamne, si ma'nchin
Sub streasina de Cosmin,
Sa ma'ntorc din pribegii
Pe carari de vesnicii.
In pacea satului meu
Aproape de Dumnezeu.

Pilda Nr. 24:

Într-un orăşel trăiau odată doi oameni, tăietori de lemne. Unul se numea ION, iar celălalt MATEI. Ion avea mare necaz pe MATEI, că acesta găseşte totdeauna mai mult de lucru decât el. Că MATEI era chemat la lucru pretutindeni, acesta se explica prin aceea, că MATEI, om potolit, se mulţumea cu oricât i se plătea; în timp ce ION, arţăgos, cerea preţ mare şi mai nimeni nu-l poftea la lucru. Cum stau amândoi în aceeşi curte, regulat, ION strica ceva la ferăstrăul lui MATEI, fie tăindu-i sfoara, fie rupându-i vreun dinte, fie sfărămându-i capra de tăiat lemne. MATEI nu zicea nimic; dregea stricăciunile şi pleca voios la lucru. Prietenii sfătuiau adesea pe MATEI ca să se plângă judecătorului, cu privire la purtarea lui Ion. Matei însă totdeauna le răspundea: -Câtă vreme am două mâini şi sănătate de la DUMNEZEU, nu mă tem că ION mă va lăsa muritor de foame. Odată, ION fiind beat, fără să vrea, dă foc casei în care şedea. Îi arde totul, scăpând, ca prin minune, el, soţia şi copii.. Vecinii miloşi, le dădură, care un pat, care haine ptr ei şi ptr copii; iar unul mai cu dare de mână le dese şi-o odaie. Spre seară, cineva bătu la noua locuinţă a lui ION. Deschise, era MATEI, cu un ferăstrău în mână. -IOANE, zise el, eu am două ferăstraie; fiindcă al tău a ars, uite, ia pe acesta; va fi al tău. Du-te mâine la negustorul din colţ şi taie, în locul meu lemnele de-acolo; le arvunii eu azi. Uite primeşte banii de arvună. Pe viitor, când găsesc mai mult de lucru am să te chem şi pe tine. ION, văzând atâta dragoste la MATEI, pe care îl supărase de atâtea ori, începu să plângă şi întinzând mâna lui Matei îl rugă să-l ierte de ce a greşit în trecut. De atunci amândoi au trăit ca nişte adevăraţi fraţi. Am reuşit noi vreodată să câştigăm pe vrăjmaşul nostru prin iubirea faţă de el?

Pilda Nr. 23:

Un Episcop, totdeauna harnic şi neobosit ptr îndeplinirea îndatoririlor sale pastorale, nu găsea o clipă de răgaz şi ptr odihnă. De către toţi i se spunea, să se odihnească o zi pe săptămână, sau cel puţin o dată pe lună. Episcopul răspundea tuturor: Iubiţilor,doresc şi eu o zi de odihnă, dar vă rog să-mi arătaţi, în ce zi nu sunt eu Episcop? (Noi ne intrebăm la fel ca acest Episcop, ptr îndeplinirea îndatoririlor noastre creştineşti?)

Pilda Nr. 22:

Cum te scapi de vicii? Un tânăr luase hotărârea să se scape de vicii. Încercă, dar îi veni aşa de greu, încât părăsi gândul pocăinţei. Se plânse de aceasta unui bătrân, care, drept răspuns, îi istorisi următoarea întâmplare: -Un om a trimis odată pe fiul său la câmp să cureţe un loc de mărăcini. Băiatul privi locul, privi mărăcinii şi se îngrozi. Pierzându-şi nădejdea că va putea izbuti, se culcă la umbră şi adormi. La fel făcu şi în zilele următoare. Tatăl veni să vadă lucrul copilului său. Locul era neînceput.... Dânsul nu grăi nimic de rău, ci cu blândeţe arătă fiului său o bucată de pământ, cam a zecea parte din loc: -Doresc, zise tatăl, ca ptr azi să cureţi numai această bucată de loc, mâine alta la fel şi în fiecare zi tot aşa, până termini. Copilul făcu aşa: împărţi locul în zece părţi şi în fiecare zi termină câte o bucată, iar după zece zile locul era tot curăţat, de îţi era mai mare dragul să-l priveşti. Dintr-un loc plin de mărăcini ajunse un loc de o frumuseţe rară. Bătrânul care istorisea, zise apoi către tânăr: Tot aşa trebuie să faci şi tu. Viciile care te stăpânesc, priveşte-le ca locul cel plin de mărăcini. Voieşti să te scapi de ele? Nu-ți pierde nădejdea. Leapădă-te pe rând de ele; îţi va fi mai uşor. În curând şi pe nesimţite, te vei scăpa de toate, ajungând cel mai bun om, aşa precum îţi este gândul. Tânărul înţelese învăţătura şi făcu după sfatul bătrânului. El ajunse respectat şi iubit de semenii săi ptr buna purtare de care da acum dovadă. Aşadar, iubite cititor, dacă voieşti să te scapi de vicii, nu-ţi pierde nădejdea de izbăvire, încearcă sfatul bătrânului de mai de sus şi te vei izbăvi uşor.

Pilda Nr. 21:

Multe gânduri ne frământă pe noi, oamenii, când gândim la judecata lui DUMNEZEU. Odată, la avva TEOFIL a ajuns o femeie credincioasă şi i-a zis: Avva, DUMNEZEU ne-a creat pe noi, oamenii, din iubire, după cum mărturiseşte şi SF. IOAN EVANGHELISTUL:\"DUMNEZEU ESTE IUBIRE\", de ce trebuie să ne judece la sfârşitul vieţii, nu ne poate mântui fără judecată? Atunci, avva TEOFIL i-a răspuns: - Aici este marea taină a lui DUMNEZEU. Ne-a creat din iubire şi cu siguranţă iubeşte pe toţi oamenii, dar, ne-a lăsat şi libertatea voinţei, gândirii şi a raţiunii. Fără libertate, omul nu ar putea fi judecat, dar, prin libertate, DUMNEZEU ne arată că ne respectă ca persoane. Să ai încredere că DUMNEZEU este un TATĂ BUN şi IUBITOR. Care vrea fericirea tuturor fiilor săi, dar contează că şi omul să conlucreze cu EL ptr mântuirea lui. SPERANZA ŞI NĂDEJDEA NOASTRĂ A CREŞTINILOR, ÎN IERTAREA LUI DUMNEZEU DEVINE CALEA SPRE ÎNVIERE.

Pilda Nr. 17:

Mulți oameni alergau la sfânta MĂNĂSTIRE cu hramul ADORMIREA MAICII DOMNULUI, ptr a-l asculta şi cere sfaturi părintelui TEOFIL. Odată un tânăr, întristat şi îngândurat din cauza ispitelor şi greutătilor din viaţă i-a cerut lui avva TEOFIL Sfat ptr a învinge prin puterea lui DUMNEZEU şi MAICII DOMNULUI, ispitele. Atunci avva TEOFIL i-a spus: -Nu este bine ptr un creştin să se întristeze din cauza ispitelor vieţii. Te-ai gîndit, măcar o dată în viaţă, că DUMNEZEU ne zâmbeşte nouă, creştinilor, că doreşte ca omul, coroana creaţiei Sale, să fie cu chipul senin şi blând? Dumnezeu zâmbeşte tuturor celor care îl caută pe EL, care fac VOIA LUI. În vieţile Sfinţilor o Sfântă pe nume TEREZA este numită\"ZÂMBETUL LUI DUMNEZEU\". De aceea, dragul meu, alungă tristeţea din inima şi sufletul tău, gândindu-te să-i zâmbeşti şi tu lui DUMNEZEU, deoarece EL doreşte să-i mântuiască pe toţi, adică toţi să fim fericiţi.

Pilda Nr. 12:
Un tânăr era f. supărat că nu are mai mulți bani, că nu-și poate cumpăra tot ce-și dorea. Se plimba trist pe stradă, neștiind cum să iasă din această situație. Dar cum mergea el așa s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că din neatenție, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston și să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braț. Văzând cât sunt alții de necăjiți, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani ptr. tot ce și-ar fi dorit dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăște din ea. Putere de muncă, bucurie și voie bună. Acum îsi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente, dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alții au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumusețile din jurul său. Există și unii oameni, care, din păcate, sunt orbi și ologi sufletește, ptr că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranță și dragoste. Aceștia sunt cu adevărat nefericiți. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniște. Cel rău și zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un păhar cu apă sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalți? Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăiește doar ptr sine. Până și un copac obișnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne da cel puțin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

Morala: CEL BUN VEDE BUNĂTATEA PESTE TOT, CEL RĂU, NICĂIERI

Pilda Nr. 5:

Era o tristă zi de iarnă. Un băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe-o bancă, în gradină unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete și față slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și din când în când privea spre CERUL acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți inși fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spuse părintește: Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva? Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă caute. Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori? Nu, dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu, ca să-i aiba în casa LUI, în CER. Iar ieri, la spital mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo și că DUMNEZEU nu mă va părăsi în nici un fel. Acum - adaugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la CER, să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic. Totuși, DUMNEZEU va veni desigur, dacă-l mai aștept nițel. Nu e așa, domnule? Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni n-așteaptă-n zadar pe DUMNEZEU, EL m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic. Ochii copilașului străluciră de bucurie. Și pe fața lui fu ca un fulger de biruință. Știam bine, zise el, ca DUMNEZEU va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni. Dar cât a-ți întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!

Ouale inrosite

"Conform credintelor populare, se spune ca orice casa in care se pastreaza - sub icoana - oua rosii de la Pasti, este aparata tot anul impotriva vrajilor si duhurilor rele ; pentru ca via sa rodeasca imbelsugat si sa n-o strice grindina, taranul ingroapa la radacina unui butuc de vita un ou inrosit in Vinerea Mare; pentru a anihila un dusman - vazut ori nevazut - taranul roman, din unele zone ale tarii, poarta cu sine, de la Pasti pana la Inaltare, un ou rosu, dar care trebuie sa fi fost neaparat sfintit de preot in noaptea Invierii.In acest fel, treapta cu treapta, urcam din adancurile mitologiilor pagane, sau care atribuie oului forte oculte prin insasi esenta lui, pe o spirala ascendenta si tot prin propriul lui simbol, ajungem la a-i conferi, si in crestinism , forte benefice, puteri positive, dar exclusive prin intermediul harului Duhului Sfant."Om uitator, ireversibil,/Vezi Duhul Sfant facut sensibil ?..." (Ion Barbu - Oul dogmatic).



De aici incepem sa ne simtim "acasa", adica in Biserica, acolo unde amintirea perpetua a jertfei Mantuitorului Iisus Hristos si a Invierii Sale tine de doua mii de ani candela aprinsa pe altarele credintei noastre, ortodoxe.



S-a enuntat mai sus ca femeile rosesc ouale in Sfanta Vineri din saptamana Patimilor.De ce ?Raspunsul nu-i prea greu de aflat.Chiar daca pornim tot de la o legenda, ea are acum, in miezul ei, acel ceva care ii garanteaza veridicitatea:calitatea de fapt posibila.Daca nu este vorba de un fapt istoric si nici de relatarea unor martori prezenti la cumplitul sacrilegiu al rastignirii Celui trimis de Tatal pentru mantuirea neamului omnesc cazut, naratorul popular si-l asuma totusi ca atare, crezand cu tarie ca putea sa fie ! Se spune deci, ca Maica Domnului, auzind ca Fiul ei va fi rastignit, alearga la locul supliciului, cu speranta ca va putea sa impiedice cu orice pret cumplita jertfa.Si ca sa aiba "argumente" mai graitoare pentru opacitatea pragmatic a calailor, apuca in graba sa ia cu sine un cos cu oua proaspete... "Poate le-a face trebuinta iudeilor acum, in ajun de Paste, si-au sa se indure , sa mi-L ierte...". Dar Maica a intarziat pe Calea Golgotei si, ajunsa acolo, L-a aflat deja pironit pe cruce.Din Sfintele Lui maini si picioare curge sange, ca si din fruntea incununata de spini.Pravalita in genunchi, Maica uita cosul cu oua la piciorul crucii.In timp ce inima ei de mama  - mama pamanteana si Maica dumnezeiasca ! - se zbuciuma de durere, nu baga de seama ca ouale din cos s-au inrosit de sange...

Iata deci, oul rosu devenit un dureros remember al jertfei de Sine a Fiului Omului, pentru om !As adauga o nuanta in plus:colorat in rosu, oul - si odata cu el, insusi principiul universal pe care il contine - este astfel purificat prin sacrificiul suprem al unui Creator care, din infinita iubire, a coborat pana la limita de-ntelegere si simtire a creaturii Sale, pentru a o intoarce din calea pierzatoare a pacatului.In acest mod, oul rosu adus ca ofranda de Pasti la Biserica, daruit preotului, parintilor, fratilor, prietenilor, primeste el insusi si transmite mai departe, prin binecuvantarea celui hirotonit, credinta, convingerea in realitatea de netagaduit a Invierii.Si astfel, dupa slujba, crestinii, fiecare cu cate un ou in mana, se opresc, ciocnesc ouale si se saluta cu o marturisire :Hristos a inviat !, intarita de raspunsul celuilalt : Adevarat a-nviat !"



(Sursa : din ADEVARUL FARA PLURAL ... de Lidia Popita Stoicescu)

Cămaşa fericirii

Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.

Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau...

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi desigur avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decăt să ia cămaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac încât nu avea nici măcar cămaşă...

Pelerinii

Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele. Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morţii ! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el ! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.

Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat înspate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum. Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.

La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese?



Ucenicul şi înţeleptul

Un tânăr călugăr, porneşte la drum pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi devine ucenicul unui eremit. Într-o zi, ei văd un om bogat călătorind în caleaşca lui somptuoasă, însoţit de un alai de servitori.
– Iată, un om nefericit! spune înţeleptul eremit.
– De ce omul bogat este nefericit?
– Pentru că el este doar deştept, dar nu şi înţelept...
– Cum este înţelepciunea?
– Înţelepciunea este ca simbolul!
– Cum este simbolul?
– Fiecare simbol are unul, două şi mai multe înţelesuri; unele sunt diurne, altele nocturne. Cele diurne sunt faste, cele nocturne, nefaste

Îţi mulţumim Doamne pentru toate binefacerile Tale, care ni le-ai făcut şi ni le faci nouă!  o metanie
Îţi mulţumim Doamne pentru toate suferinţele şi patimile Tale, şi pentru tot ce-ai lucrat pentru mântuirea noastră!  o metanie
Îţi mulţumim Doamne pentru bunătăţile pe care ni le-ai dat nouă şi pentru că nu ne-ai pierdut din cauza  fărădelegilor noastre!  o metanie
Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor şi surorilor şi a tuturor celor pe care îi pomenesc în rugăciunile mele!  o metanie
Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor, surorilor şi a tuturor celor care mă pomenesc în rugăciunile lor şi se gandesc la mântuirea sufletului meu şi a familiei mele!  o metanie
Ascultă Doamne smeritele noastre rugăciuni, a celor ce cerem Milostivirii Tale, ce ştii că ne sunt nouă de trebuinţă sufletului şi trupului şi dăruieşte robilor Tăi ce-i pomenesc în rugăciunile mele!  o metanie
Dă-le lor şi nouă iertare păcatelor şi izbăvire de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Măreşte credinţa, nădejdea şi dragostea în sufletul nostru, primeşte-ne în pocăinţă şi revarsă peste noi toţi Harul Tău. Trimite pe Sfinţii Tăi Îngeri Doamne, să ne înveţe a lucra cu stăruinţă orice faptă bună, pentru a ne păzi de tot păcatul şi sminteala, pentru a ne ţine pe toţi uniţi în legătura păcii, a dragostei şi a ascultării de Sfanta noastră Biserică Ortodoxă şi de conducătorii ei cei duhovniceşti, care se ostenesc a ne arăta căile Tale!  o metanie
Scrie Doamne şi numele nostru în Cartea Vieţii Tale, şi fereşte-ne de ceasul încercărilor. Ajută-ne Doamne să sfârşim cu bine viaţa aceasta, dăruindu-ne sfarşit uşor şi fără dureri şi îngeri milostivi care să ne întărească şi să călătorească cu noi la Împărăţia Ta!  o metanie
Apără şi păzeşte Doamne, pe părinţii noştri cei duhovniceşti, pe Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh (…), Sfantul Sinod cu toţi episcopii noştri, toată preoţimea, diaconimea pe misionarii creştini care se ostenesc în propovăduirea Evangheliei, pe călugări şi călugăriţe, monahi şi monahii pe pustnicii şi sihaştrii din peşteri şi crăpăturile pămantului şi pe tot Clerul Bisericii Tale Creştine Ortodoxe!  o metanie
Miluiește Doamne – pe toţi cei ce sunt bolnavi(…),pe cei călătoresc pe uscat, pe apă și prin aer, pe văduve şi pe orfani, pe bătrani şi pe copii, pe toţi care sunt în războaie, în cutremure, incendii, inundații și secete, în arșița frigului, în suferinţă şi necazuri, în lipsuri şi dureri, -după mare mila Ta!  o metanie
Iartă Doamne pe toţi vrăjmaşii, rău voitorii şi clevetitorii noştri, toţi cei caută să ne împileze şi să ne facă rău şi să aducă vină nedreaptă asupra noastră. Smereşte-i pe ei Doamne ca să cunoască că Tu eşti Apărătorul nostru (deşi suntem şi noi păcătoşi) şi ne păzeşte de răutatea lor!  o metanie
Iartă Doamne păcatele părinţilor care ne-au născut(…), naşilor care ne-au botezat/cununat (…), finilor noștri, bunicilor, moșilor și strămoșilor noștri și a întregii noastre familii, învăţătorilor care ne-au învăţat carte, şi la toţi miluitorii, ajutătorii, găzduitorii şi la toţi binefăcătorii noştri, la tot neamul nostru cel creştinesc, căruia îi trebuie mila şi ajutorul Tău şi la cei vii şi la cei adormiți!  o metanie
Iartă-i Doamne şi Părintelui meu duhovnic (…), păcatele, datoriile, obligaţiile şi orice făgăduinţă ce a făcut înaintea Ta, şi n-a putut-o îndeplini. Dăruieşte-i dezlegare şi iertare de orice greşeală. Primeşte-i osteneala ce face pentru noi, şi ascultă smeritele noastre rugăciuni, învrednicindu-ne de viaţă veşnică şi fericită, unde este lumina Ta! Amin.                  o metanie
Iartă-i Doamne, pe toţi prietenii și cunoscuții cu care am viețuit și viețuiesc în lumea aceasta şi s-au smintit din cauza mea, cu care am adus hulă impotriva Duhului Sfant, am făcut păcate de moarte şi păcate strigătoare la cer şi pe cei vii şi pe ce între timp au adormit!  o metanie
Iartă Doamne, păcatele la toţi adormiţii din neamurile noastre, bunicii, moşii şi strămoşii noştri, părinţii, fraţii şi surorile, cu tot neamul nostru cel adormitși pe cei pe care-i pomenesc în rugăciunile mele! (aici se pomenesc morţii…)o metanie
Iartă Doamne, şi sufletele cele botezate în numele tău Prea Sfantă Treime, care au murit nepregatiți şi se află în iad, şi n-au fost vrăjmaşi ai Tăi, iar aici pe pămant nu au pe nimeni să se roage pentru ei, miluieşte-i Doamne, după mare mila Ta!  o metanie

. In general, noi ne-am dezobisnuit sa vedem viata in desfasurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzand sa anticipam urmarile sau sa evaluam intregul. E adevarat ca, pe vreme de furtuna, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizeaza ploaia si, prin ea, pamantul. E adevarat ca o corabie se poate scufunda in apa oceanului, dar nu e mai putin adevarat ca una ca ea a descoperit America. E adevarat ca pe campul de lupta cad soldati in batalie, dar tot atat de adevarat este ca supravietuitorii asigura victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, si nu anticipam capatul drumului? Sfantul Evanghelist Matei ne istoriseste ca, la un moment dat, aflandu-se Iisus laolalta cu ucenicii Sai, le-a facut urmatoarea marturisire despre Sine: "Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor si-L vor omori si a treia zi va invia". In final, Evanghelistul adauga: „Si ei foarte s’au intristat” (Matei 17, 22-23). Se naste intrebarea: de ce oare s’au intristat, de vreme ce Iisus le vestea invierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipa sa li taie respiratia, pentru ca imediat dupa aceea, la vestea invierii, sa rasufle usurati. Iata insa ca ei au ramas incremeniti in spatiul tenebros al evenimentului, incapabili sa vada mai departe.

Dragii mei, a porni la drum inseamna a avea o tinta, ceea ce denota existenta unui scop. De cele mai multe ori, intre tine si tinta se interpun unul sau mai multe obstacole, numarul acestora depinzand de distanta dintre punctul de pornire si cel la care vrei sa ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; daca el e masiv, inalt, puternic, te poate descuraja. Stiti care e cheia succesului? Sa faci din el un obstacol transparent, adica sa vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, intunericul, necunoscutul. Tinta poate fi sigura sau nesigura, ipotetica, dar intotdeauna revelatoare.

In zilele noastre se afirma tot mai des ca traim "vremuri apocaliptice". Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvantare a lui Iisus consemnata in Evanghelia dupa Matei: "Luati aminte sa nu va amageasca cineva. Ca multi vor veni in numele Meu, zicand: «Eu sunt Hristos!», si pe multi ii vor amagi. Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va’nspaimantati, caci toate trebuie sa fie, dar inca nu-i sfarsitul. Ca neam peste neam se va ridica si’mparatie peste’mparatie, si va fi foamete si ciuma si cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar inceputul durerilor nasterii. Atunci va vor da pe voi la chinuri si va vor ucide si veți fi urati de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci multi se vor poticni si unii pe altii se vor vinde si unii pe altii se vor uri. Si multi profeti mincinosi se vor scula si pe multi ii vor amagi. Iar din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci. Dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Matei 24, 4-13).

In vremea noastra, nu putini sunt tinerii curati la suflet, bine intentionati si dornici sa se initieze in tainele vietii religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adica la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experienta, bine pregatiti si gata sa-i asiste pe cei neajutorati, ci prefera sa se cultive prin internet sau televizor, unde nu de putine ori apar profeti improvizati, cu evidenta pofta de publicitate sau stapaniti de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugaciuni generale, colective, cu mare rasunet in popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeste de pe o zi pe alta, uitand ca apocalipsa va veni oricum, ea facand parte din iconomia divina, si ca grija noastra nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevatamati de propriile noastre pacate. De obicei, o furtuna se anunta prin intetirea vantului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin disparitia luminii soarelui in spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panica si spaima. Asa se anunta si vremurile apocaliptice. Eu nu stiu daca ele mijesc sau vor pieri inainte de a se naste, dar stiu sigur ca noi nu impotriva apocalipsei trebuie sa luptam (caci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastra, a fiecaruia, de a o traversa fara vatamari sufletesti, fara vina fratilor de a-si fi vandut fratele, asa cum s-a intamplat in istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta exista o singura arma: rabdarea.