Sfantul Ierarh Nectarie

ZBURAŢI, ZBURAŢI!

M-am bucurat din toată inima mea ori de câte ori am văzut pe cel nevinovat scăpând din mâna celui vinovat.
Pe cel bun scăpând din mâna celui rău.
Pe cel slab scăpând din mâna celui tare.
Am văzut uliul zburând după porumbei, dar eu fericit eram numai când vedeam că nu putea să ajungă pe nici unul.
Am văzut câini fugind după iepuri, – dar mie îmi era inima strânsă până când vedeam că iepuraşii le-au scăpat şi câinii se întorc fără să fi ajuns pe nici unul.
Şi am văzut oameni răzbunători şi răutăcioşi urmărind pe nevinovaţi, spre a le face rău. Tot timpul m-am rugat cutremurat să-i păzească şi să-i scape Dumnezeu din ghearele şi din cursele lor. Şi din tot sufletul meu am mulţumit lui Dumnezeu ori de câte ori am văzut că El i-a izbăvit.
Când citesc povestiri sau aud întâmplări, doresc ca totul să se sfârşească numai cu salvarea celor nevinovaţi. Şi ce mult mă bucur când, într-adevăr, văd că se sfârşesc aşa!
Să vă spun una dintre cele care mi-au plăcut mai mult.

Pe când era copil în Nazaret, Domnul Iisus Hristos Se juca bucuros cu copiii din satul Lui.
Odată, după o caldă ploaie de vară, câţiva dintre copiii cu care de multe ori Se juca Iisus, se adunaseră pe marginea râuleţului ce curgea prin apropiere. Frământând lutul moale, ei făceau păsărele şi le aşezau pe malul apei, fiecare pe ale lui. Şi fiecare silindu-se să le facă mai frumoase decât ale celorlalţi.
Dar păsărelele făcute de mâinile micuţului Iisus erau cele mai frumoase, pentru că tot ce lucra El făcea cu dragoste, cu milă, cu simţire şi cu duioşie.
Soarele era spre seară şi razele lui, căzând pieziş peste faţa apei, o colora cu toate luminile curcubeului. Iar micuţul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lua cu mâna Lui sfântă culorile de pe faţa apei şi Îşi vopsea cu ele păsărelele Lui în chip aşa de minunat, încât erau nespus mai frumoase decât păsărelele vii.
Toţi ceilalţi copii rămâneau uimiţi privind frumuseţea păsărelelor minunate ale lui Iisus. Dar unii începuseră să-L invidieze, fiindcă ei nu puteau face aşa ceva.
Iuda, care era şi el printre ei, nu mai putea de necaz, mai ales pentru că păsărelele pe care le făcuse el erau urâte şi grosolane.
Mâniat peste măsură şi urâcios cum era, într-o clipă de furie, şi-a trântit cât colo păsărelele lui urâte, călcându-le în picioare. Apoi, invidios, s-a repezit să calce în picioare şi păsărelele făcute de ceilalţi copii. Toţi priveau îngroziţi ce făcea Iuda, dar nici unul nu-l puteau împiedica, fiindcă el era cel mai mare şi mai tare dintre ei.
Zdrobind mânios tot ce-i cădea în cale, Iuda se apropia de şirul păsărelelor minunate pe care le făcuse Iisus. Şi se pregătea răutăcios să le nimicească pe toate.
Micuţul Iisus privea cu milă şi cu durere la bietul Iuda, ce nenorocit îl chinuiau mânia şi răutatea inimii lui, dar Îl cuprinse şi o mare teamă pentru păsărelele Lui. Când văzu pe Iuda gata să sară cu picioarele pe ele, dintr-o dată Se repezi şi El spre păsărelele Lui şi, bătând din palme, strigă cât putu:

– Zburaţi, zburaţi, păsărelelor!…



Şi… o minune se întâmplă: deodată toate păsărelele lui Iisus deveniră vii şi zburară în sus, în măslinul verde de lângă casa lor.
Uimit şi ruşinat, văzând această nouă minune a Domnului, Iuda se retrase mormăind. În inima lui însă începu să-L urască şi mai mult pe Iisus, dar fără să se mai arate pe faţă…
Când am auzit istorioara aceasta m-am gândit adeseori cât de rea inimă trebuie să aibă acei copii care sunt invidioşi, pârâtori şi răutăcioşi. Care, atunci când văd că alţii învaţă mai bine şi lucrează mai frumos decât ei, în loc să se împrietenească, pentru ca să înveţe de la aceştia, ei caută să le facă rău, să strice lucrările lor curate şi să-i împiedice de la orice lucru bun.
Am văzut adesea astfel de copii răutăcioşi care, din lene, nu-şi dau silinţa să facă niciodată ceva vrednic de laudă, dar nici nu pot să vadă la alţii, care lucrează mai mult şi sunt mai ordonaţi ca ei, ceva bun.
Cărţile acestora îngrijite caută să le murdărească.
Tot ce văd frumos la ei, umblă ca să le strice.
Şi, crescând în felul acesta rău, dintre aceşti copii, când ajung mari, se aleg oamenii cei mai lacomi, mai stricaţi, mai murdari şi mai nefericiţi. Vai de ei şi de familiile lor!
Privindu-i, am început să mă rog şi mai cu teamă să mă ferească Domnul Iisus să nu ajung vreodată în acest păcat: