Noi, oamenii, suntem diferiţi unii de alţii sub aspectul fizic, al aptitudinilor, al construcţiei psihice și al dezvoltării spirituale. E bine să fim diferiţi şi e bine să învăţăm lucruri unii de la ceilalţi, dar ce se întâmplă când suntem atât de diferiţi încât începem să nu ne mai înţelegem?
În relaţii, preponderent, cineva domină şi cineva se lasă dominat – nu intru în dezbateri legate de roluri de gen, sau altele, ci pornesc de la o simplă constatare – cineva e mai slab, iar cineva e mai sensibil la vulnerabilitatea acestuia, cineva e mai dezvoltat şi vrea să contribuie la dezvoltarea celuilalt... Din experienţa personală şi profesională, un om nu se poate schimba cu adevărat dacă nu e pregătit şi hotărât să facă asta. Oricât de mult mi-am dorit pentru unii oameni pe care i-am întâlnit până acum, oricât de bună ar fi fost schimbarea pentru ei şi pentru cei din jurul lor, unii nu au fost hotârâţi să se schimbe.
În facultate, am fost repartizată la diverse instituţii unde erau plasaţi copii cu dizabilităţi. După prima vizită am rămas foarte dezamăgită: mi-aş fi dorit atât de multe pentru acei copii, dar pur şi simplu nu erau lucruri realizabile. Dizabilităţile acestor copii erau atât de severe încât nu prea mai erau lucruri de făcut pentru a-i ajuta să ajungă cât de cât pe picioarele lor. Asta nu puteam să fac, dar în schimb, puteam să le ofer ceva să le fie mai bine: atenţie şi afecţiune. Mulţi copii de acolo nu erau capabili să se imbrace singuri, să înveţe şi să îşi câştige existenţa, dar măcar le-am oferit o zi în care să se simtă mai bine, mai puţini neglijaţi – pentru că era şi acest aspect o problemă, din cauza numarului mic de angajaţi şi a neacceptării contractelor de voluntariat. Eu personal nu am putut să fac multe, dar am schimbat ceva, măcar pentru o zi, măcar pentru o oră, în viaţa unor copii abandonaţi chiar de proprii părinţi pentru că nu se ridicau ’’la nivelul aşteptărilor’’ acestora.
Ne naştem cu o dorinţă permanentă de a căuta şi a dori viaţa, la modul propriu sau la modul figurat, însă pe măsură ce timpul trece, unii dintre noi aleg de multe ori chiar moartea. Viaţa poate să însemne bucuria de a trăi, de a aduce pe lume copii, de a te apropia de Dumnezeu, care prin definiţie este Viaţă, iar moartea este depărtarea de El, degradarea fizică şi spirituală. Un lucru extrem de trist e situaţia în care unul dintre oamenii apropiaţi alege moartea şi oricât am încerca, pare să nu vrea mai mult. A accepta un astfel de om, care mai mult sau mai puţin conştient se răneşte pe sine şi implicit familia sa, e un lucru extraordinar de greu. A accepta un străin aşa cum e, nu e atât de greu ca a accepta un apropiat. Visele şi aşteptările legate de familia ideală se năruie, parcă să îngreuneze şi mai mult lucrurile. Dar criticând sau cicălind persoana care ne deranjează, e asemănător cu a ne taxa pe noi înşine pentru neputinţele noastre.
A accepta necondiţionat o persoană, pentru că este om, chiar dacă nu suntem de acord cu acţiunile sale e una dintre cele mai mari dovezi de dragoste, iar dragostea, a ne iubii unii pe alţii, e una dintre poruncile fundamentale. A ne ruga unii pentru ceilalţi e o dovada de iubire, a ne raporta cu grijă unii la alţii e dovadă de iubire, iar iubirea autentică înduioşează, înmoaie, ajunge la un sâmbure, uneori mai repede, alteori durează mai mult.
A te raporta la cineva într-un mod răutăcios, sau cu furie, trezeşte în cealaltă persoană partea negativă. Când apropierea se face cu dragoste, îl ai pe Dumnezeu lângă tine. Nu poţi să produci o schimbare reală, de profunzime, prin răutate, ceartă, ameninţări. Schimbarea vine prin şi de la Dumnezeu, iar acţionând aşa, mă îndoiesc de faptul că îl ai ca aliat, indiferent cât de nobile sunt scopurile tale. Prin exemplu personal, prin îndrumare cu iubire, căldură şi înţelegere, prin rugăciune, ţi se oferă mai mult decât ai obţine cu sabia în mână.
Ca să revin la temă, am întâlnit persoane care nu îmi erau deloc simpatice, sau copii violenţi, oameni care se comportau foarte urât. Nu îmi plăceau, dar era problema mea personală că nu îmi plăceau. Eu eram acolo ca să fac ceva pentru ei – indiferent că mă gândesc la partea personală sau profesională a existenţei mele de până acum – cu toate că în unele cazuri nu îmi doream să fiu acolo.
Am învăţat în timp că în spatele unor oameni cu diferite dependenţe, se ascunde suferinţă. Când ajungi mai aproape de acea suferinţă, e ca şi cum ai sparge un zid. Persoana dependentă, în mare parte, încearcă să umple un gol: de la lipsa unui mediu afectiv adecvat, la nemulţumirea că nu este înțeleasă, chiar lipsa unei relaţii cu Dumnezeu. Având în vedere că o relaţie se construieşte în doi, cel care nu se confruntă cu dependenţa nu e absolvit de orice responsabilitate. Ar fi mult mai util să se cerceteze pe sine şi să surprindă ce anume din atitudinea şi comportamentul său îl fac pe partener să persevereze? Important ar fi ca cel care nu e robul unei substanţe să încerce să-şi ierte soţul/soția, care poate nu s-a comportat ireproşabil uneori, impins(ă) fiind şi de starea alcoolică (de exemplu).
Din păcate nu pot să dau o reţetă, dar ca o recapitulare, cel mai important ar fi: relaţia personală cu Dumnezeu, abordarea cu dragoste a celui dependent, schimbarea la nivel personal, ce va genera în timp, cu mila Lui Dumnezeu, o schimbare şi la celălalt, şi acceptarea persoanei pentru ce este, chiar dacă nu suntem de acord cu ceea ce face.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu